Dacă ai avea o fiică, pe care ai iubi-o ca pe nimic altceva, ai îngriji-o ani întregi şi ai creşte-o cu priceperea ta de părinte niciodată perfect, dar ai creşte-o şi ai vedea cum se dezvoltă sub ochii tăi, cum îşi descoperă pasiunile şi frumuseţile de fiecare zi, dacă ai avea o fiică şi, după toate emoţiile investite atâta timp în ea, pe la paisprezece ani ai vedea că ea se îndrăgosteşte de un bărbat în vârstă – chiar mai mult, de un pedofil, fie el şi scriitor faimos – ce ai face atunci?
Ai sta ca mama Vanessei, oarecum şocată, anesteziată? Ai dispărea ca tatăl ei, absent şi inutil? Ţi-ai lăsa copilul pradă acestui om bolnav, obişnuit să simuleze scenarii doar pentru a le transpune mai apoi în cărţile lui, care confundă realitatea cu ficţiunea?
Vanessa Springora, fetiţa dintr-o familie disfuncţională, a fost victima unei relaţii profund nesănătoase. În naivitatea vârstei, a crezut că-l iubeşte pe scriitorul G.M., care a suplinit cu viclenie lipsa de personalitate a părinţilor.
„Şi cum ar putea fi un om rău, din moment ce el e cel pe care-l iubesc? Mulţumită lui nu mai sunt fetiţa singură care-şi aşteaptă tăticul la restaurant. Mulţumită lui exist, în sfârşit.”
Prin G.M., Vanessa a crezut că îmbracă haine noi, că este mai puternică şi matură, că este în sfârşit iubită. De fapt, a fost posedată şi ireversibil deplasată de la mersul firesc al unei copilării-adolescenţe pe care cu siguranţă şi-a dorit s-o trăiască altfel. Semn că există astăzi această carte, cu ajutorul căreia fetiţa de altădată/femeia puternică de acum priveşte dincolo de o cortină pe care nu a avut mulţi ani curajul să o dea la o parte. Şi mult timp nici societatea (uluitor, nici familia) nu a fost capabilă să asculte povestea acestui copil abuzat.
Cu toţii trăim chestii pe care nu le spunem nimănui. Unele ne afectează mai mult, altele mai puţin, dar ele se filtrează şi se depun în mintea noastră, formându-ne şi influenţându-ne de multe ori fără să conştientizăm. „Avem cu toţii o poveste peste care trebuie să trecem”, scrie Vanessa Springora, în această mărturie care şochează – mai bine mai târziu decât niciodată – punând accentul pe lipsa de reacţie a anturajului în faţa unei relaţii clar deraiate de la normalitate.
Oare cât de mult poate scuza literatura? se întreabă Vanessa Springora, amintindu-şi un episod uluitor care-l are în centru pe Emil Cioran. Vanessa l-a vizitat pe Cioran, care era prieten cu G.M., atunci când şi-a dat seama că bărbatul acela în vârstă, pe care-l iubea şi căruia îi dăduse tot, nu doar că o înşela, dar ducea o viaţă duplicitară, falsă. Avea nevoie de un sfat de la Cioran, însă filosoful – aşa cum îşi aminteşte astăzi Vanessa – mai degrabă a cufundat-o şi mai mult în confuzie.
„Ai mare noroc că l-ai întâlnit”, i-a spus Cioran. „Rolul tău e să-l însoţeşti pe drumul creaţiei, să te pliezi pe capriciile lui. Ştiu că e nebun după tine. Dar, de cele mai multe ori, femeile nu înţeleg de ce are nevoie un artist. (…) Plină de sacrificii şi jertfindu-se pe sine, aşa se cuvine să fie dragostea pe care o femeie de artist i-o datorează celui pe care-l iubeşte.
– Dar mă minte tot timpul, Emil.
– Minciuna este literatură, draga mea! Nu ştiai?”
Concluzia Vanessei Springora – şi să nu uităm că ea a ajuns să lucreze în mediul editorial – este că scriitorii păstrează întotdeauna cel puţin o faţă la care publicul nu are acces. Ei nu sunt la fel „ca toată lumea”, după cum scrie ea. „Sunt cu mult mai răi. Sunt nişte vampiri.”
Poate ar fi mai bine să nu-i cunoaştem cu adevărat, ci doar să le citim cărţile. Dar oare cum să accepţi cărţile lui G.M., când ele sunt repovestiri ale unor relaţii bolnave? Şi de ce să i le cumperi, încurajându-i astfel poftele?
Consimţâmântul are darul de a naşte întrebări. Despre limite, toleranţă, supunere şi, în general, despre normalitatea unei societăţi care ştie să impună reguli, dar nu este în stare să blocheze o devianţă, ba pentru că agresorul este foarte cunoscut, ba pentru că există un curent social care nu combate, ba chiar încurajează aşa ceva. Apoi, şi despre „rolul” celor care sunt soţii sau partenere ale artiştilor. Oare nu cumva au şi ele o viaţă? Sau, în numele artei, se poate călca orice în picioare?
Vanessa Springora, „Consimţământul”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 216, traducere din limba franceză şi note de Alexandra Cozmolici
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu