Romanul lui Andrei Dósa face parte din seria cărților de tip ,,selfie” (nu în vreun sens derogatoriu), un fel de autobiografii la care nu putem exclude autoficțiunea. Cu toate limitările de scop și de imaginație care vin la pachet cu scriitura autobiografică, există cititori, precum subsemnata, care precis asta caută – cărți scrise cu mare elan tocmai pentru că autorii abordează subiectele lor preferate, pe ei înșiși.
Încă de la primele pagini ne dăm seama că romanul este scris de o mână exersată. Se evidențiază acea fluiditate a scrisului care poate face cititorul să treacă prin carte fără efort, ca printr-o pictură. Probabil că asta este o marcă a scriitorilor buni. Ar mai fi de menționat folosirea de puncte de enumerație, notorioasele bullet points (paginile 118-127), unde se remarcă o linie subțire între inventivitate și lene.
În primă fază naratorul este preocupat de stagiile dezvoltării personale, pe care le descrie folosind niște metafore drăguțe:
Maturizarea emoțională e cu totul altă poveste, ca să nu mai vorbim de cea spirituală. Masa de protoplasmă, corpul de amibă își schimbă fără încetare forma.
Spre bucuria mea (nu sunt o fană a genului), această preocupare se disipă după primele pagini și lasă loc observației descriptive și relatărilor factuale, care induc tema dezvoltării personale fără a o prescrie. Aflăm că personajul principal, Dósa, este proaspăt căsătorit și tătic.
Romanul debutează în acest spațiu domestic, apoi se transformă într-o incursiune în trecut: liceu, prieteni, facultate, job etc. Când ia pauze de la explorarea trecutului, Dósa revine în spațiul casnic. Modul în care acesta se ancorează în cadrul vieții de familie în timp ce explorează trecutul are efectul de a coagula niște fragmente autobiografice relativ independente.
De ce este folosit cadrul vieții de familie pe post de ancoră? Poate că romanul este despre maturizare, aceasta culminând, predictibil, în căsnicie. Sau poate că obsesia trecutului adolescentin, fără restricțiile monogamiei, dar cu suferințele și patologiile specifice vârstei, este un coping mechanism în instituția căsniciei. Am mai văzut acest contrast în cartea lui Dan Lungu, ,,În iad toate becurile sunt arse”.
Revenirea episodică în spațiul familial ne surprinde cu momente petrecute în compania copilului. În aceste secvențe secundare reiese cel mai bine potențialul de prozator al poetului Andrei Dósa:
Ieri, după consumarea unei scurte vizite, am început să ne îmbrăcăm, implorându-l între timp să vină să-și pună ghetuțele.
– Haide, tata! Hai să mergem, îi repetam cu o doză de exasperare în voce.
– Pa! Pa! Și-a fluturat ambele mâini în direcția mea, dar apoi s-a aplecat repede după o mașinuță.
Cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară însă în trecut, unde notabil este Atti, prieten din liceu. Simbol al forței cu caracter machist și naționalist, Atti este o prezență formativă pentru Dósa: îi este ca un tată, fac parte din aceeași gașcă de prieteni, merg la sală împreună, se oferă să îl ghideze în viața sexuală.
Spre deosebire de Atti, personajului Dósa i se rezervă ceva mai multă complexitate: vulnerabilitatea emoțională. Aceasta intră în conflict cu modelul de masculinitate normativă (unii ar zice ,,toxică”) pe care îl furnizează Atti. Interesant este modul în care personajul principal navighează acest conflict, ajutat de capacitatea sa de a surprinde contrastul în marea de masculinitate. Această capacitate îl anticipează pe Dósa-scriitorul:
Când făceau stretching, fotografiam chestii aiurea de prin cameră. Țin minte că Szili ținea pe perete o caracatiță mov cu ochi de lemn, care arăta ca și cum ar fi fost îmbrăcată într-un material ce amintea de șosetele flaușate.
Ce imagine faină – o cameră cu băieți care își încordează mușchii (simbol al forței și al masculinității la nivel de caricatură), și în ea caracatița flaușată și cute (dramul de gingășie).
Mi-am adus aminte că în primele pagini ni s-a făcut cunoștință și cu tatăl biologic al lui Dósa, care avea ceva de spus în privința a cum se crește un copil, spre frustrarea tânărului tătic. Dacă acesta este un roman al maturizării, vorbim despre o maturizare la masculin. Pentru a se maturiza, Dósa va trebui să își negocieze identitatea în raport cu aceste figuri paterne, o identitate care trebuie să acomodeze și forță și vulnerabilitate. Spoiler – asta se va întâmpla către finalul romanului, când Dósa se distanțează de Atti. În București, Dósa întâlnește oameni noi și încetinește relațiile cu vechii prieteni. Revederea neașteptată cu Atti stârnește un conflict în care acesta cade de pe scaun și se izbește de zid, probabil împins de către Atti.
Urmează scena mea preferată, în care parcă simți durerea fizică împletită cu frustrarea și, peste toate, înveți că gingășia față de sine vine dintr-o vulnerabilitate primară; în stare de exasperare, plângând și ținându-se de fund, personajul Dósa aduce aminte și de propriul său copil. Ruptura dureroasă de un reper ideologic (în acest caz, masculinitatea întruchipată de Atti), este în același timp o renaștere:
Mă durea îngrozitor noada și, după vreo două sute de metri de mers prin ger, m-a bușit plânsul.
– Ce țăran prost!
Mergeam ținându-mă de cur pe stradă și hohoteam. Mergeam transformând mila de sine în ură. Până când ura s-a dus toată și a rămas doar milă.
– Ce țăran, Doamne!
Ar mai fi de spus că Dósa este un scriitor curajos și prudent deopotrivă. Curajul vine din felul în care acesta își asumă vulnerabilitatea (adevărat, este mai ușor pentru un bărbat să își asume vulnerabilitatea în secolul 21). Însă curajul vine mai ales din felul în care personajul principal își asumă patologiile forței, precum altercațiile premeditate cu alți bărbați și stalkingul. Prudența apare către finalul cărții. De pildă, o doză substanțială de reflexie critică asupra ideologiei naționaliste separă cu succes personajul principal de discursul naționalist al prietenului său Atti.
Distanțarea de Atti mi s-a părut abruptă în raport cu cât de investită am devenit în relația dintre cele două personaje. Poate că asta a fost și ideea, că eliberarea de masculinitatea normativă trebuie să fie o ruptură radicală, cum ne relatează Žižek că ar fi desprinderea de orice ideologie. În cazul lui Atti, masculinitatea afișată pare a ascunde o vulnerabilitate acută, care ar fi interesant de explorat, poate într-o continuare a acestui roman.
Andrei Dósa, „Multă forţă şi un dram de gingăşie”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 216
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu