O călătorie ambițioasă îi reușește Oharei Donovetsky odată cu volumul Vorbe la purtător în izmene pe călător (Corint Educațional, 2021). Scopul cărții nu e îndeplinit doar prin savuroasa culegere a unor expresii sau zicale românești îndrăgite de autoare prin însăși construcția lor, ci și prin rememorarea unor secvențe dintr-un trecut cu un farmec propriu timpului său. Chiar dacă nu mai obișnuim astăzi să servim dulceață musafirilor, multe dintre proverbele păstrate și folosite merită să fie readuse în atenția generațiilor mai tinere, dar și explicate în acele situații în care sensul lor a fost preluat greșit sau modificat, în mod eronat, odată cu trecerea timpului.
Cu un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii și un doctorat în filologie la Universitatea din București, Ohara Donovetsky a publicat Gramatica limbii române ca o poveste (Editura Corint, 2013), Bacalaureat la limba și literatura română (Editura Corint, 2014), volumul de bio-ficțiune Întâlnirile unei profesoare rătăcite (Editura Casa de pariuri literare, 2019), Casting pentru ursitoare (Editura Polirom, 2018) și Puzzle cu pețitoare (Editura Trei, 2020).
Volumul de față este unul valoros prin informațiile pe care ni le reamintește din cuprinsul bogat al limbii române, prin această peripeție pe care ne-o propune în miezul celor mai pitorești expresii, îmbogățită de harul autoarei de a povesti pe limba și înțelesul tuturor. Fără îndoială, măiestria de a fi predat adolescenților mai bine de două decenii îi servește aici pentru a preda și cititorilor, cu aceeași blândețe și pasiune pentru limba română, o lecție esențială.
Organizată temeinic, cu mici capitole care nu ratează nimic din ansamblul vieții de zi cu zi, cartea reușește, din plin, să ducă la bun sfârșit misiunea pe care Ohara Donovetsky o dorește pentru fiecare dintre cititorii acestui volum: „Dragii mei, mi-aș dori să le îndrăgiți și să le purtați oriunde cu voi în lume. Să aveți vorbele la voi. Cu alte cuvinte, să nu rămâneți vreodată fără vorbe, decât dacă vreți să le treceți sub tăcere. Nu mi-aș dori să tăceți doar pentru că nu le cunoașteți. Dar și să le purtați prin lume cu voi pe acelea (acestea) care sunt atât de măiestrit așezate în limbă, atât de expresive și de inteligente, încât e păcat să nu le scoatem la lumină și să nu le plimbăm cu noi prin lume. Măcar în mintea noastră să fie”.
Vom reuși, așadar, fără îndoială, ca după lectura cărții Vorbe la purtător în izmene pe călător „să avem vorbele la noi”, să avem deplinătatea termenilor folosiți, să nu abandonăm cuvintele în aer fără a le oferi sensul corect.
Revin în timpul prezent, datorită acestei cărți, expresii uitate sau proverbe înțelese azi greșit, construcții care merită atenția noastră și folosirea adecvată a termenilor care le compun. Este, dacă vreți, un exercițiu de admirație adus limbii române, o confesiune savuroasă a unor întâmplări strâns legate de cuvinte, de zicale, de sensuri multiple și, tocmai datorită acestui lucru, de posibilități infinite. Căci autoarea însăși, invitată la o petrecere tematică unde trebuia să mergi cu animalul de companie, se întreabă, în capitolul „O menajerie comico-filosofică” dacă ar putea lua la această reuniune „Măgarul lui Buridan, Calul lui Nietzche, Pisica din Cheshire, Pisica lui Schroedinger, Broasca-țestoasă a lui Zenon” sau „Rața lui Wittgenstein”.
Cartea este, în același timp, o invitație spre o cunoaștere mai aprofundată a ceea ce am uitat, a ceea ce nu am privit cu suficientă atenție, a ceea ce suntem datori să înțelegem. Este o călătorie în care nenumărate uși se deschid spre farmecele limbii române, spre puterea sa nețărmurită de a ne transforma modul în care privim lucrurile și înțelegem viața. Este un apel politicos și reușit pentru a deveni mai curioși, pentru a întreba atunci când nu știm, pentru a nu (ne) abandona: „Folosim cuvintele pe care le cunoaștem deja. Suntem surzi la ce nu știm. Ar fi minunat să deschidem urechea bine și să primim cu inima ușoară și ceea ce nu înțelegem. Putem întreba. La capătul celălalt, sigur va fi cineva care să ne răspundă, mai devreme sau mai târziu. În cazul în care conlocutorul nu are generozitatea împărtășirii (cum se mai întâmplă, din păcate), să fim încrezători, vremurile în care trăim ne-au adus înlesnirea căutării individuale. Important este să căutăm când presupunem că ne scapă ceva. Să nu înțepenim în ceea ce (doar) credem că știm”.
Exemplele date de Ohara Donovetsky curg natural, de la depărtare, în ritmul domol și prietenesc al unui profesor care vrea tot ce e mai bun pentru elevul său. Mirajul lecturii se naște tocmai din acest paradox al învățării: nu știm că ni se predă, citim cu poftă și plăcere, învățăm de drag, întocmai ca atunci când ne aflam încă pe băncile școlii. Fără îndoială, intenția nu a fost asta, este vorba aici de un joc al scriiturii, de o mărturisire a iubirii față de un limbaj care trebuie folosit corect, cu înțelegere și cu plăcere în egală măsură.
Cartea-confesiune devine astfel, în mâinile noastre, un instrument magic care ne reapropie de sensurile fermecătoare, uneori ascunse sau uitate, ale limbii materne. Iată doar un exemplu dintr-un capitol care aduce onoruri unor necuvântătoare: „Speranța este ca raportul dintre omul contemporan și uzul expresiilor și al proverbelor să nu fie unul nul sau indiferent, dar nici, vorba ceea, să fie ca șoarecele cu pisica sau ca pisica și câinele. Oi visa la cai verzi pe pereți, dorindu-mi, în pofida semnelor din lumea contemporană, ca ele să fie cunoscute și utilizate. Pe de o parte, nici n-aș vrea să mă-mbrac în pene de păun, adică să-mi asum merite care nu sunt ale mele, iar, pe de altă parte, nici nu vreau să exagerez, adică să fac din țânțar armăsar, dacă spun că zicerile care cuprind referirea la necuvântătoarele familiare sunt multe și simpatice”.
De remarcat, așadar, nu doar structura, ci și felul în care ni se povestește, în care ne sunt destăinuite amintiri, înțelesuri, proverbe, totul pentru a ne apropia din nou sau pentru a ne îndrăgosti, pentru prima oară, de bogăția unui limbaj care ne aparține și care trebuie să revină în lume, zi de zi, în formele care pot adânci, până la urmă, nu doar sensul a ceea ce spunem, ci chiar sensul vieții.
Ohara Donovetsky, Vorbe la purtător în izmene pe călător, Corint Educațional, anul publicării: 2021, nr. pagini: 120
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Debby Hudson pe Unsplash
scrie un comentariu