Am avut o mini-revelație poetică în ultimele zile. Alana Payne există și ea se numește Lorena Enache, poetă de la Iași (roughly), mutată la București, care a publicat Autoanaliză (2017), pH 2.1 (2018) și, nu în ultimul rând, Fetițe dulci (2021). Bine, exagerez și s-ar putea să nu o onorez pe poetă prin faptul că o asemăn alter egoului meu, pentru că toată lumea must be their own person, dar chiar e un compliment și se știe deja (sper) că sunt foarte serioasă când vine vorba de complimente pentru felul în care scrie cineva, și cu atât mai mult dacă e vorba de poezie. Pe scurt, chiar e o surpriză la care nu mă așteptam. Și mai mare a fost surpriza când mi-am dat seama că a debutat în volum în 2017.
Cred că am devenit curioasă în legătură cu Fetițe dulci după ce am început să o urmăresc pe Lorena Enache pe Instagram. După aia am găsit volumul în Cărtureștiul în care e și Vlad Drăgoi librar (AFI Brașov, dacă e să fac reclamă unei librării) și a mai durat aproximativ o lună să o și citesc. Dar și de Lorena Enache am devenit interesată după ce am interacționat cu Elena Simion (despre asta, în alt episod al serialului „Viața unui critic care chiar își face treaba”).
Cum am spus deja, Lorena are deja o voce poetică a ei și ar fi nedrept față de ea să continui comparația cu Alana Payne, chiar dacă acela e vibe-ul pe care l-a lăsat în urmă lectura volumului și mi-am zis, la fel cum și-a spus Elena Simion după ce mi-a citit volumul: „vreau s-o cunosc pe această femeie”.
Fetițe dulci e un volum consistent, cu aproape 100 de pagini, în care există un continuum la nivel structural, nefiind împărțit în plachete/părți. Acum nu știu dacă Gică Petrescu s-a gândit vreodată în această viață că „fetițele dulci” își vor revendica titulatura și vor face cu ea ce-și doresc (Nane încă nu e de acord cu această revendicare, for some reason). Mi se pare interesant cum Lorena Enache se joacă cu așteptările cititorilor acestui volum, din punctul acesta de vedere. În fond, mă întreb în mod legitim ce mai înseamnă o „fetiță dulce”: acea femeie care își vinde serviciile sexuale altor bărbați, acea femeie care se aranjează și se postează pe Instagram așa și care e judecată de bărbați (și alte femei, cu nivele normale de misoginie internalizată) când o abordează și nu-i bagă în seamă? Și, de fapt, ce ne deranjează la aceste femei pe care le numim „fetițe dulci”, „paparude”[1], spunem că sunt „sofist(r)icate” cu condescendență? Faptul că au sexualitatea lor și nu o oferă oricui? Faptul că își permit libertăți pe care noi nu ni le permitem? Faptul că, de fapt, pentru a ne simți mai bine că am fost înjosiți de aceste „paparude”, le denigrăm pentru complexele noastre de superioritate? Și da, vocea poetică a Lorenei Enache se dă constant în stambă cu libertățile pe care și le permite, atât la nivelul vocabularului, cât și al stilului:
„nu mă masturbez cu gândul la bărbatul care mă iubește.” (p. 13), „unde mergem diseară/ bucureștiul e o inimă tahicardică/ ai grijă ce bei și buzele cui le săruți diseară/ ai grijă când ceri direcții,/ oamenii te vor trimite toți la dracu-n praznic// dau click pe fața ta și o pun la favorite./ adaug în bara de jos a străzii mântuleasa” (p.19), „îmi închipui cum ovarele complotează/ se adună la o masă de lemn/ poartă ochelari de soare cate eye oglindă/ aprind țigară din țigară și își întind/ rujul peste părerea ta expusă la suprapreț” (p. 22), „în iad femeile poartă furouri roz cu pene și fir de Isaura” (p. 23), „așa sunteți toate/ frumoase/ când plângeți/ de ciudă că nu vă mai ajunge/ atâta isterie/ atâta dragoste și pulă.” (p. 24), „ultimul episod din soprano mi-a amintit/ de ultima oară când am făcut sex/ nu vom ști niciodată cum s-ar fi putut sfârși.” (p. 25).
Nu-și cere niciodată scuze pentru faptul că este o „fetiță dulce”, independent ce ar însemna asta în accepțiunea celor care privesc și își proiectează frustrările asupra unei astfel de „fetițe”. Dar cred, dacă am înțeles eu bine, atât din Instagramul Lorenei Enache, cât și din interviul acordat Olgăi Ștefan pentru Poetic Stand, că „fetiță dulce” ar echivala puțin cu acest concept „inventat” de poetă, „feminitate toxică”, care ar suna cam așa:
„Feminitate toxică nu e marcă înregistrată lorena enache; încercam să fac un story cu ceva gest feminin inocent, infim, greu observabil, dar care dă bine în portofoliul feminității personale, și m-am gândit că e un fel de vrajă pe care o arunci, o capcană a feminității. Și cum toxic e la mare căutare acum, s-a lipit de feminitate.”
Evident că știe că, de fapt, înseamnă altceva „feminitate toxică” (dacă nu mă credeți, puteți verifica interviul), dar pe de altă parte, subscriu ideii că în această perioadă, în care ne tribalizăm din ce în ce mai mult și nu mai facem diferența între stil și pistil, până și a fi feminină în mod onest și să-ți placă să faci asta, să facă parte din identitatea ta, a devenit toxic pentru alte grupuri de femei. A fi feminină nu înseamnă că ești DOAR feminină: în gesturi, în modul în care îți porți corpul prin lume, cum îl performezi, ce haine porți, ci că și poți să înjuri sau să arăți degetul mijlociu cu aceeași feminitate cu care ai grijă emoțional de cineva (tot nu ne acordă nimeni credit pentru toată munca emoțională pe care o depunem în jurul nostru, iar bărbații încă se miră de ce îi mai și trimitem în pulă cu reactorul – și nu îndeajuns de mult pe cât ar trebui). Așa că nu înțeleg eticheta primită de Lorena „good girl gone bad”. În schimb, cred că spune mai multe despre bărbații care o folosesc pentru a „explica” femeile din viața lor.
Aș mai spune, dar cum attention span-ul pe internet a scăzut considerabil, mă opresc. Ce aș mai adăuga, pentru că nu mă pot abține, e faptul că Olga Ștefan zicea în același interviu că volumele ei sunt pline de furie tandră. Dincolo de oximoronul evident, nu mi s-a părut că furia vocii poetice a Fetițelor dulci ar fi atât de tandră, dar poate proiectez (adică sper că proiectez, spre binele altora și rușinea și cringe-ul de care sunt capabilă), având în vedere că în cazul meu chiar e furie când scriu despre bărbați și niciun pic de tandrețe, ca o lesbiană cinstită ce am fost mereu. Sper ca elevele mele din clasa a V-a care m-au văzut plimbându-mă cu volumul prin clasă în timp ce le dădeam test, dar nu am putut să citesc nimic din el (evident), să nu fi ținut minte titlul volumului și să-și pună părinții să-l cumpere. Altfel, cred că Lorena Enache și Alana Payne o pot spune de un al doilea The Runaways, iar asta nu e o propunere indecentă.
te iubesc și alte forme abstracte de comunicare (fragment)
nu ți-e rușine de femeile care
în locul meu ți-ar deschide prohabul cu dinții
voi lega toate aceste femei într-un mănunchi
le voi arunca sub pat de acolo să audă
cum îmi desfaci tu picioarele cu gura.
o parte din dragoste e să lași și pe alții să o facă.
sună periculos lasă stima mai jos (fragment)
te excită cumva ideea că
îmi iau ture de weekend la muncă
să mă pot mișca într-o corporație nudă
cu 16 etaje ca un pluș sălbatic
adică te excită cumva
cum calc fără bocanci podeaua
cum calc două cămăși pe care le port
în fața altor bărbați care și ei
își iau ture de weekend ca să
mă vadă trecând spre bucătărie mereu
cu fața adormită și pielea proaspătă
unii ar vrea să știe ce cafea îmi iau
de fiecare dată când parfumul mi
se întinde peste ecranele lor
cu un singur click.
alții vor să afle cine mă ține în brațe
când nu fac ture de noapte sau
dacă în seara asta lenjeria mea e mai dantelată
decât vocea de customer care agent.
spune-mi dacă te excită cum azi
un tip mi-a deschis ușa și am urcat în același lift.
Lorena Enache, Fetițe dulci, Editura Charmides, anul publicării: 2021, nr. pagini: 99
[1] Aici e vorba de o melodie de-ale lui Spike.
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu