Și-a iubit cu pasiune orașul natal, Timișoara, însă plecarea din țară, în 2002, i s-a părut o chestiune vitală pentru supraviețuirea ei și a fiicei sale. Simona Ferrante, autoarea romanului „Opt sute de metri, o mie șase sute de pași până la tine” (Editura pentru Artă și Literatură, 2025) dar și a mai multor traduceri, nuvele, povestiri este, în același timp, un ambasador activ al culturii române peste hotare.
Stabilită în Franța, după plecarea din țară, a fondat propria editură cu scopul de a promova autori români contemporani în traducere proprie, în același timp dezvoltând și alte proiecte culturale dedicate literaturii române. Deși pe termen lung consideră că se va schimba ceva în domeniul cărții tipărite, nu crede că formatul digital și cel audio vor înlocui complet cartea fizică. Pentru romanul „Opt sute de metri, o mie șase sute de pași până la tine” s-a documentat minuțios despre războaiele de independență din țările fostei Iugoslavii, despre poziția Franței și a altor țări europene vizavi de imigranții din aceste enclave, despre „frontieriști”, considerând că, în scrierea unui astfel de roman, cea mai grea este poziționarea de o parte sau de alta a frontului. Mai multe despre Simona Ferrante, omul și autorul, puteți afla din interviul de mai jos.
Trăiți în Franța de mai bine de 20 de ani. Cu ce v-a „trădat” România și cum a fost „despărțirea” de ea?
Motivele emigrării mele au fost atât personale, cât şi ideologice. Am avut o copilărie fericită. În același timp, mi-am iubit orașul, Timișoara, cu pasiune, cele mai nostalgice amintiri sunt inextricabil legate de locurile în care am trăit tot felul de momente importante ale vieții. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că îl voi părăsi. Era singurul meu „acasă” spre care m-am întors din orice plecare. Cred că ceva s-a schimbat iremediabil în lumea mea la moartea tatei, în 1982. Aveam șaisprezece ani și fusesem până atunci o adolescentă veselă, încrezătoare, idealistă. Poate că din acel moment am deschis ochii și am început să observ ce se întâmplă în jur, să analizez. Și să fiu dezamăgită, să sufăr, să resimt frustrarea. Între ceea ce învățasem la școală și în familie și ceea ce societatea îmi oferea era o prăpastie. Minciuna, corupția, demagogia, cenzura, lipsurile și frica m-au strivit în acei ani cu toată greutatea lor. Dar am continuat să mă strecor printre obstacole ca să-mi creez propriul drum. În februarie 1989 s-a născut fiica mea și dintr-o dată realitatea politică și socială mi-a devenit insuportabilă. La sfârșitul acelui an, am crezut pentru o clipă că revoluția venise la timp ca să ne salveze. Că, în final, ne vom construi o viață fericită. Dar greul ca adult responsabil abia atunci a început pentru mine. Și a fost insurmontabil. Plecarea, în 2002, a fost o chestiune vitală pentru amândouă.
Click sau scan pentru a susţine site-ul citeste-ma.ro:
Cum vedeți viitorul României de la distanța pe care o aveți acum ca rezident francez?
A fost nevoie să se nască cel puțin două generații după cea din care am făcut parte eu și care a îndurat comunismul și dictatura, pentru ca această nouă generație de tineri să nu mai fie tributară îndoctrinării, tabuurilor, tăcerii, fricii, pentru ca mentalitățile să se schimbe. Pentru prima dată după plecarea mea, aflând rezultatul alegerilor prezidențiale din luna mai, am reînceput să sper în viitorul politic al României. Cât despre cel uman, nu cunosc ambianța din școli, din universități, dar citesc romane scrise de autori tineri, îi întâlnesc pe unii dintre ei la târguri de carte în România și la Festivalul primului roman în Franța, la Chambéry, și constat această nouă energie care îi animă. Am încredere că vor schimba fața României și sunt mândră de ei.
„Poate că, pe termen lung, ceva se va schimba în domeniul cărții tipărite: formatul digital și cel audio vor câștiga teren și vor ocupa o parte mai mare a pieței.”
Ce perspectivă aveți asupra viitorului pieței de carte (scrisă) din România, în contextul proliferării mediilor digitale de lectură? Dar asupra celui din Franța?
Se discută foarte mult despre închiderea librăriilor independente, creșterea prețului hârtiei sau avalanșa de cărți care apar, mult mai numeroase decât în anii ’80 și ’90. Această situație este o realitate atât în România, cât și în Franța. Este adevărat că paleta de alegeri de carte este indiscutabil mai largă, dar oamenii continuă să cumpere, să citească și să participe la târguri sau la întâlniri cu scriitorii. Poate că, pe termen lung, ceva se va schimba în domeniul cărții tipărite: formatul digital și cel audio vor câștiga teren și vor ocupa o parte mai mare a pieței. Totuși, nu cred că vor înlocui cartea tipărită într-un mod care să o pună în pericol. Cel puțin pentru generațiile actuale.
În roman aţi redat cu mult verosimil încercarea unuia dintre personaje de a trece clandestin granița dinspre România spre o altă țară – este acesta un episod documentat exclusiv teoretic sau a avut la bază și experiente nemijlocite ale apropiaților/cunoștințelor?
Personajul Adrian este inspirat din realitate: la baza construcției sale a stat un prieten român, George, care a trecut prin aceleași încercări. Bineînțeles, am completat portretul și am adăugat detalii privind relațiile sale cu celelalte personaje. Corespondenta mea, Mila, care îmi telefona din pivnița casei sale din Belgrad în timpul bombardamentelor, mi-a inspirat personajul Anja. Directoarea Centrului de urgență pentru migranți, Hélène, a fost inspirată de o luptătoare pentru drepturile refugiaților din Franța, despre care mi-a vorbit una dintre sursele documentării mele pentru carte, Adrien Costaz, care a transformat această persoană într-un personaj în banda desenată „Ange, Un incroyable engagement ordinaire”. M-am documentat foarte mult despre războaiele din regiunile fostei Iugoslavii, despre poziția Franței și a altor țări europene vizavi de imigranții din aceste enclave, despre „frontieriști”, despre închisorile comuniste.
Romanul dumneavoastră vorbește nu doar de separarea fizică, impusă celor nevoiți să-și părăsească țara, ci și de distanța psihologică și emoțională care se instaurează între cei ce rămân și cei care pleacă. Care durere considerați că este mai mare: a celui care pleacă, forțat să migreze, sau a celui care rămâne, mai sărac cu o rudă (fiu, soț etc.)?
Titlul romanului vorbește tocmai despre aceste două aspecte ale separării și distanței, cea fizică și cea emoțională: Anja, Branko, Yasem își amintesc mereu de acel „acasă” și de cei lăsați în urmă; Adrian mărturisește atât despre dorul lui cât și despre cel al soției, Irina, care speră ca el să revină. Dar vorbește și despre distanța relațională, despre „pașii” pe care îi facem sau nu înspre ceilalți. Baka, bunica Anjei, deși fără multă școală, are o viziune deschisă asupra lumii, și acesta este unul dintre mesajele pe care doresc să le transmit. Hélène este un personaj inspirat din realitate, francezi inimoși ca ea au existat și există. Deși durerea celui care pleacă și cea a celui care rămâne sunt diferite, ele sunt la fel de intense. Cel care pleacă simte teama, nesiguranța și dorul de casă, de familie, de tot ce îi este familiar. Cel care rămâne, resimte golul, lipsa și neputința de a proteja sau de a fi alături de cei dragi. Însă ambele fac parte din drama migrației și din consecințele ei asupra oamenilor și relațiilor lor.
Cum vedeți creația literară viitoare în contextul dezvoltării inteligenței artificiale (AI)? Vedeți posibilă creația literară hibridă, bazată (și) pe AI?
Un roman creat exclusiv sau chiar în parte cu AI mi s-ar părea un coșmar. Am fi în plină ficțiune științifico-fantastică. Dar nu cred că vom ajunge în acel punct. Pentru moment sunt recognoscibile frazele create cu AI. Și în materie de informații documentare se înșală și dă erori uneori. În Franța, recent, un tânăr s-a sinucis după ce a dialogat îndelung cu ChatGPT ca și cu un prieten intim, având impresia că este singurul care îl înțelege. Mi se pare esențial să nu uităm că nu este decât un robot, că are în spate constructori care au anumite ideologii, intenții! În afara aspectului practic, mai sunt și altele, de care nu putem să nu ținem seama.
Cred că, actualmente, condiţia scriitorului este și ea, ca multe alte lucruri, în transformare. Care sunt elementele care definesc un scriitor (și menționez câteva aspecte, cu rugămintea de a nu vă limita doar la ele) și care nu se vor schimba în nicio circumstanță: faptul de a fi publicat sau de a fi citit?; nevoia de a scrie sau nevoia de lectură?; stilul sau mesajul?
Scrisul a fost ceva ce mocnea în interiorul meu dintotdeauna și care avea nevoie să se exprime. Am început prin a scrie poezie deja din clasele primare. Pe timpul studenției, am continuat să scriu poezie. M-am îndreptat spre proză abia când am început să scriu la primul meu roman, „Promesses”. S-ar putea crede că poezia e un exercițiu mai intim decât proza și că poate rămâne uneori „în sertar”, fără să aibă nevoie de un interlocutor-cititor. Dar de fapt poezia astăzi se „prozifică”, implică o construcție, un mesaj, o atitudine, provoacă, teoretizează, deci dialoghează cu un public. Ne construim psihologic, emoțional, ideologic pe baza schimburilor cu mediul, cu ceea ce ne înconjoară, de aceea cititorii sunt intrinseci scrierii unui roman. Pentru că gândim în dialog, ca un răspuns la ceea ce ne trezește curiozitatea, interesul sau revolta. În acest sens este legitim să cerem un feed-back, ca să continuăm în exterior acest dialog interior cu lumea, prin publicare.
„E o absolută întâmplare locul, epoca sau familia în care ne naștem.”
Spuneati că vă place enorm scriitura Elenei Ferrante: care ar fi scriitorii care considerați că au avut o influență remarcabilă în formarea dvs. ca autor? Extinzând întrebarea, datorați formarea dvs. ca scriitor preponderent literaturii române sau celei franceze/străine?
Îmi place vocea narativă a romanelor ei, are o voce care te învăluie și te absoarbe în interiorul poveștii, te face părtașă, te implică. Așa cum spunea Elena Ferrante în „Frantumaglia. Viața și scrisul meu”, trebuie să îți găsești propria voce de scriitor. Cărțile care m-au marcat de-a lungul timpului nu mi-au influențat stilul, dar m-au ajutat să mă construiesc, să mă poziționez, să înțeleg și să mă înțeleg, și să fac alegeri. Cred că prima cronologic a fost Moromeții lui Marin Preda; mi-au plăcut enorm fluiditatea stilului, umorul, monologul interior, verticalitatea personajului. Elementele acestea au rămas baze ale preferințelor mele. Am regăsit în teatrul american contemporan reflecția propriilor întrebări din anii studenției: Cui i-e frică de Virginia Woolf a lui Edward Albee, este una dintre cărțile mele de căpătâi. Vorbește despre relația complicată dintr-un cuplu, despre amestecul de complicitate și iubire, de perversitate și trădare, despre adevăr și iluzie, despre modul în care iubirea poate fi atât o formă de protecție, cât și de distrugere. Un alt roman care mi-a confirmat atracția pentru stilul modernist, cu o construcție sintactică și temporală complet neconvențională, un roman experimental, polifonic, a fost Zgomotul și furia al lui William Faulkner. O lecție de stil pe care nu am uitat-o niciodată! Literaturii franceze îi datorez emoția lecturii unor romane ca Ai toată viața înainte, de Romain Gary, sau a unor voci feminine ca Delphine de Vigan, Anna Gavalda, Katherine Pancol, Valérie Perrin sau Virginie Grimaldi, care, dincolo de povestea pe care o spun, transmit o emoție contagioasă.
Cum o vedeți pe scriitoarea Simona Ferrante peste 20 de ani? V-ați fi dorit să trăiți într-o altă epocă?
Poate că mai demult aș fi dat un răspuns cu siguranța și cu naivitatea tinereții. Dar ceea ce am învățat în ultimii ani este să trăiesc în prezent, lăsând trecutul în urmă și fără a anticipa ce va veni. Peste 20 de ani mi-ar plăcea să mă dedic în exclusivitate literaturii, atât scrisului cât și promovării scriitorilor. Dar asta fac și acum, între gătit, demersuri administrative și alte ocupații și responsabilități cotidiene. Când eram mică, îmi amintesc că stăteam cu minutele în fața oglinzii convinsă că dacă mă concentrez foarte tare mă pot transforma în prințesă. Dar apoi am înțeles că e o absolută întâmplare locul, epoca sau familia în care ne naștem. Pot să spun că am avut noroc că România mi-a transmis nostalgia inconfundabilă a poporului său, dorul, dar și umorul în clipele de restriște, iar mama mi-a lăsat moștenire pasiunea pentru cărți. Deci nu, nu cred că aș schimba ceva.
scrie un comentariu