“Pentru că îmi plăcea să scriu de mînă, obișnuiam să copiez povești, și am făcut asta pînă cînd mi-a sugerat mama să scriu ceva din capul meu. Aveam nouă ani, așa că am început cu frînturi de basme. Pictam în cuvinte cîte un stop-cadru, fiind mai preocupată de vestimentație și decor decât de acțiune și dialog. Apoi, oamenii răi m-au convins că literatura fantastică e o prostie, să îmi văd de clasici și realitate, iar asta m-a pierdut. Ca scriitoare, dar și ca om.
Fix două decenii mai tîrziu, și după un șir de cărți sau jumătăți sau sferturi sau începuturi sau sfîrșituri de cărți scrise, dintre care trei publicate, m-am întors la a mă ține de prostii și m-am recuperat. Ca scriitoare, dar și ca om.
Editura Herg Benet, 2018, 192 de pagini
Am adunat Iele, sirene, prințese, năluci, vrăjitoare, zîne și zeițe, le-am pus să facă horă în jurul meu și le-am avertizat: Luați de vă duceți prin bibliotecile oamenilor, dar aveți grijă să nu mă faceți de rîs. Acuma, nu garantez pentru ele. Nu sînt genul de femei care să accepte ce li se impune. Dacă ar fi fost, Sinuciderea Ielelor nu ar fi existat. În fond, dincolo de obsesiile mele pentru destin/context versus alegeri personale, pentru girl power, pentru dragoste și moarte, volumul este despre niște personaje feminine care sînt dispuse să piardă ceea ce pare a fi totul pentru a cîștiga ceea ce înseamnă totul pentru ele. De aici și ideea de sinucidere din titlu, fie că e metaforică, socială, fizică sau transcendentală.
Sinuciderea Ielelor este o colecție de unsprezece texte fantastice, imersiuni ori instantanee, zîmbete ori lacrimi, deznădejde ori speranță, adesea cu stropi din ambele. E o împletire de bine și de rău, așa cum se trec și cosițele una peste alta într-un spic frumos din care iese cîte o șuviță rebelă. Și e o carte cu multe pisici. Numărîndu-le, am descoperit că sînt întîmplător și magic fix șapte.
Primele zece povestiri pot fi citite în orice ordine, cu toate că o recomand pe cea propusă de mine. Unele sînt juxtapuse pentru contrast (aceleași creaturi/situații, cu roluri/ deznodăminte opuse), instantaneele din centrul volumului sînt menite a fi un respiro de la povestirile de imersiune, iar ultimul text le leagă pe toate celelalte și aduce laolaltă două personaje din poveștile anterioare, fiind în aceeași vreme punte către un roman care încă înmugurește în mine.
Tema alegerii propriului drum se reia, din diverse unghiuri, în fiecare text. Îmi dau seama acum că am fost într-un soi de transă cînd am scris cartea, pentru că abia la finalul ei am observat că cele mai lungi povestiri, Nereida și Coborîți?, spun aceeași poveste: o tînără crescută fără mamă află că descendența sa maternă nu este umană și că transcenderea la adevăratul sine presupune sacrificii. Însă nu tipul de creatură fantastică sau locul unde este plasată acțiunea fac poveștile complet diferite, ci alegerile personajelor – protagonistele, părinții, personajul secundar cu rol de figură paternă/maternă, chiar și pisicile lor. Așadar, întrebarea pe care mi-o pusesem de-a lungul întregii cărți, și de-a lungul multor ani ai mei, – ce ne determină drumul, destinul/contextul sau alegerea? – și-a găsit răspunsul, și și l-a găsit chiar într-o replică din Coborîți?: Întotdeauna avem de ales. Și nu doar că avem de ales, ci e crucial să o facem, căci, iată, ne scoate de pe drumul prestabilit, uniform, și ne aduce pe al nostru, propriu, unic, autentic.
O lungă vreme mi-am făcut griji pentru Sinuciderea Ielelor. Pentru că e proză scurtă, pentru că e o carte scurtă, pentru că e fantastică, pentru că e debutul meu în fantastic, pentru că, pentru că. De fapt, grijile îmi erau personale, nu scriitoricești, și cartea m-a ajutat să îmi deznod niște gheme, așa că deja și-a îndeplinit scopul. Orice vine în plus e un bonus. Și pot să spun că deja mi-a adus niște bucurii. La Bookfest a fost al doilea cel mai bine vîndut titlu românesc apărut la Herg Benet și am început să primesc cronici, recenzii și mesaje de la cititori, pînă acum exclusiv pozitive, ba chiar entuziaste – semn că Ielele nu și-a făcut cu adevărat botezul, sau că m-au ascultat și nu au făcut prostii prin bibliotecile oamenilor.
Sinuciderea Ielelor e o carte pe care mi-am imaginat-o cu totul altfel cînd am pornit la drum, dar acum că e gata îmi dau seama că e exact ce (îmi) trebuie. După cum am spus și în secțiunea de mulțumiri, dacă îndrăzniți să vă scufundați între copertele ei, sper să vă facă să simțiți. Ceva, orice, chiar și ceva groaznic.” – Ana Mănescu
Autor foto: Cătălin Georgescu
scrie un comentariu