Relația cititor-carte este adevăratul subiect al volumului Aplauze de hârtie, apărut recent la Editura Universității de Vest. Nona Rapotan, care adună cronici de întâmpinare publicate câțiva ani în Suplimentul de cultură al Editurii Polirom, nu se rezumă doar la comentariul de întâmpinare, întrucât se află în public, un cititor bine plasat care dialoghează cu scena și „scaunele”, se pune în evidență, se explică pe sine, atrage lectorul înăuntru cu destule fulgurații și re/situări, luări de poziție, argumentări, provocări, atrăgând și evenimente, experiențe din viața sa, inclusiv cea de catedră. De fapt, creează un spectacol, iar dialogul text-interpret se face în acordul și cu rezonanța unei săli de teatru. Mișcările „trupului” și spectatorului sunt de/pe hârtie, cum și aplauzele, aceste exerciții de admirație sau dispută, devin „rânduri” scenice prin punerea în valoare a unui mecanism aparte de lectură. Este unul anume, cu mimica/gestica autoarei și intrările sale pe scenă, prin momente existențiale care proiectează totul dintr-un unghi personal, dar asumat și depărtat de o pasivitate pe care și-o aclamă, de obicei, tocmai critica zis obiectivă.
Nona Rapotan mizează pe subiectivitate, pe atragerea cărților comentate în lupa proprie, una multiplă, a mamei, profesorului, documentaristului, prietenului, surorii, pasionatei de actul cultural, adus la statutul său ființat de teatru, muzică, lecturi diverse, de promovare chiar. Unitatea volumului e ciudat de strânsă, estompând ideea de cronică, fiindcă se lucrează, mai întâi, destule cărți fundamentale, cunoscute și recunoscute, a se vedea Troyat, care însă țâșnește ca personaj peste portretele memorabile, așa cum un loc ființat, Provence, augmentează ținuta de scriitor a lui Ioan T. Morar, cum spectacolul cinematografic în trei „acte” după Moromeții fixează un destin personaj-autor la Marin Preda. Nona Rapotan realizează și câte un nucleu eseistic, sâmbure cu carnea operei unui Ion Vianu sau George Banu, de pildă. Dar, pentru tabloul cu mișcări interioare puternice, Nona Rapotan se duce spre marginalii recente, ca apariții Polirom, și trage de acolo tot esențe (de autor). Aș numi Caietele lui Camus, epistolarul de senzație al lui Cehov, Sălbaticii copii dingo pentru o amplă dispută la scara Vasile Ernu, cum și un citat din criticul Bogdan Crețu îi oferă tot o aducere în teritoriu, filozofic, a marelui, totuși, Camus. Houellebecq e conturat tot ca scriitor eseist, din articole, nu din romane, iar judecata autoarei este tranșantă:
„…articolele lui alcătuiesc volume de eseuri, cărți care nu sunt simple colecții de articole publicate în diverse reviste de-a lungul anilor. Ele devin volume care se caracterizează printr-o unitate ideatică specifică, dată fie de subiectele alese, fie de capacitatea și formele de argumentare pro sau contra la care apelează cu predilecție autorul.”
Pe Amin Maalouf autoarea îl aduce tot dinspre „margini”, nu din romanele celebre. Tocmai această aplecare a Nonei Rapotan spre opere părelnic secunde face ca nota de provocare și argumentare, totodată, să fie extrem de personală și vie. Nu rămâi rece la explozii de sens, cum ar fi premonițiile autorului de față. Citez o provocare, adevărată aducere la zi a unui spin contemporan nouă:
„Când citești Identități ucigașe (traducere din franceză și prefață de Florin Oprescu, Editura Polirom, Iași, 2022) sau Naufragiul civilizațiilor (traducere din limba franceză de Dan Petrescu, Editura Polirom, Iași, 2019) ai revelația că evenimentele locale capătă semnificație mondială. Efectul de domino există și influențează evoluția politicii internaționale. Așa ajungi să înțelegi că terorismul nu a apărut peste noapte, că atacurile cu bombă nu sunt neapărat rodul unor minți bolnave și că… ”.
Situându-se mereu înăuntrul actului scriiturii, ca spectacol cultural, Nona Rapotan pune destulă viețuire, dialog, critică sau respingere așa încât artefactul, momentul vorbit, fie și o lansare de carte, sau scriptural să fie viu. Și lectura e înglobată sălii de spectacol. Locurile ființate sunt, prin urmare, aduse la un acasă (tot se află în volum asemenea temă) de tip spectacol de cultură, hrănitoare totdeauna, fie că are loc pe scenă de teatru, de operă, concert etc., fie între copertele unei cărți, prin urmare, mister și iluminare din unghi personal, cu momente trăite și rememorate. Există o sete de disecție, mișcări de convingere, de apropiere sau interogative, prin care se uită autoarea la texte, scene, la celălalt, spectator și el totodată. În final, aplauzele, diferite, se îmbrățișează la asemenea răscruce întru participare la actul scriiturii-lecturii-aplauzelor.
Așadar, spiritul în care sunt citite cărțile din acest volum e strâns pe construcția, corpul de eveniment propriu, așa încât temele, multiple, portretele și pasajele eseistice ori filozofice dinăuntrul cărților selectate să fie îmbrăcate într-un fel de ceremonie participativă. Nona Rapotan are și energia și nervul de a te învia cât timp pune lupa sa jucăușă sau strictă, admirativă sau răbdătoare, concentrată sau montată anume de/pe acc(id)ent, mic eveniment, pe fabuloase vieți de domnițe și scriitori, gânditori sau eseiști, călători sau inițiați întru morală și frumos, de ființe, prin urmare, ajunse din timp sau de pe aproape, toate la dimensiunea cea umană foarte, chiar axiologică, întrucât tăișurile de autor se duc nu doar spre caracter, ci și spre judecata de valoare etc.
Diversitatea, și de tematică, dimensionată cu accent anume, personal, devine ingredientul care dă gustul cărții și ritmul alert, așa cum portretele, bine contextualizate, de autori, portrete din cărțile comentate, linia aproape narativă a volumului, par să viețuiască, toate, dar în relief. Trebuie spus că felul în care distinge autoarea arta portretistică, fie în reeditări, fie în cărțile contemporanilor, nu înseamnă vreo replică la original, sunt, cu nota de-a dreptul personalizată de Nona Rapotan, chiar… originalul. Astfel, niște copiii dingo ajung proiectați în basorelief cu autorul, Vasile Ernu, în pagini fierbinți, care au și temperatura prieteniei, dar și pe cea a cronicarului, dublat de luciditatea raționamentului și lecturii în întregime a unui contemporan, nu întâmplător viu ca cea care-l proiectează în succesiunea de vieți și de vremuri, în perspectiva tabloului. Asta pentru că ochiul critic al Nonei Rapotan distribuie atent contextul (accentuează această temă la diverși autori), conturând lumea din care țâșnește vreun chip cu notorietate, privit în străfunduri până înspre patimi sau momentele sale de viață, obsesie, dăruire, etc. Maria Antoaneta, Maria Stuart, Erasmus din cărțile austriacului Stefan Zweig sunt prezentate în cadrul unor biografii celebre, republicate la Polirom, cu accent pe patimile sau substanța din adânc a umanului de totdeauna, cu rolul său într-ale destinului, de multe ori imprevizibil. Fraze de sinteză aduc, bune fente artistice, analizele în punctul unor intersecții, cu alerte, arătătorul spre cititor:
„Iubitor de istorie sau nu, cel care citește Maria Stuart, Maria Antoaneta (cu mutații de destin imprevizibile, dar verosimile)sau Erasmus va (re)descoperi natura umană în toată splendoarea sa, va înțelege că omul este sub vremi sau, dimpotrivă, se ridică deasupra acestora, în funcție de constituția sa psihică și fizică (nu întâmplător, portretul lui Erasmus este alcătuit plecând de la seria de portrete pictate de marii pictori ai epocii), dar și în funcție de abilitatea de a învăța din propriile greșeli.
Fascinant duelul Erasmus-Luther, așa cum este el zugrăvit în paginile biografiei, după cum fascinantă este capacitatea de sinteză a scriitorului. Să faci posibilă înțelegerea unei succesiuni de evenimente destul de complicată, densă în fapte și întâmplări, pe care să le și ierarhizezi în principale și secundare, este cu adevărat o performanță literară.”
În aria, largă, a portretelor contextualizate vremurilor, accentul și documentul sunt mereu strecurate în comentarii, se impune cel de autor. Astfel, în cazul biografiilor unui biograf, anume Henri Troyat, prins de pasiunea pentru personajele sale, vom descoperi o concurență condusă cu deosebită măiestrie de Nona între autor, Troyat, și portretele puse pe ecranul epocii lor, Cehov și țarul Nicolae al II-lea. Aici se remarcă și un tipar bine proiectat de Nona Rapotan în toate capitolele. Primele note sunt personale, explicație de lucru, de apropiere de texte ale autoarei, cum este un concert renumit al lui Ceaikovski, ca să se treacă la modul sever și continuu de documentare a lui Troyat, de momente biografice ale unui rus cu exilat înăuntru, nu numai în afara țării, aș mai zice exilat și în propria bunătate (peste margini, cum e tușată și dăruirea lui Cehov pentru familie). Finalul acestui capitol aparține cu totul Nonei Rapotan, intrată în acest spectacol de vieți exemplare cu un pas care a fost și cel dintâi, dar mai ludic, relaxant:
„M-am uitat pe lista cu biografiile scrise de Troyat și n-am găsit nici un nume de compozitor rus. Și, totuși, ce muzică asculta Troyat?”
Un capitol dedicat ideii de colecție Polirom, biografii romanțate, începe tot cu interogații și se desfășoară demonstrativ, mai ales că au loc infiltrații ingenioase la montaj, cum ar fi cuplajul neprevăzut între autorul biograf și subiect (nu altul decât Brâncuși, Caragiale, Enescu, Maria Tănase, Eugen Ionesco, Steinhardt, Cioran, Luchian, Hortensia Papadat-Bengescu etc.). Nona Rapotan își ține echilibrul și când merge pe sârmă.
Corpul Apauzelor…, arată compus și din brațe tari, cum e cel despre Alegeri morale. Menționează aici și o carte cu ținută strict filozofică, apărută înainte, Viața bună. O introducere în etică de Cristian Iftode, dar pune accent pe volumul cu trei coordonatori și pe contextul contemporan destul de recent, fixând amploarea demersului și funcția de deschidere în etică a cărții:
„Din punctul meu de vedere, nu este deloc întâmplător că ambele volume au apărut în 2021; omenirea se confruntă cu o pandemie fără precedent, de ale cărei efecte pe termen lung încă nu suntem pe deplin conștienți. O pandemie care ne-a dat peste cap nu doar viețile, ci toate reperele după care ne ghidam în viața de zi cu zi. (…) Alegeri morale. Teme actuale de etică aplicată devine o excelentă introducere în etică, ca domeniu filosofic distinct”.
Nota de constatare e tranșantă:
„Din răspunsul celor trei coordonatori am reținut că alegerile morale nu au loc într-un mediu controlat și convingerile morale ale oamenilor sunt influențate de ce este perceput ca acceptabil sau de bun-simț în comunitățile în care trăiesc.”
Spectacolul cărții vine chiar și cu momente didactice; comentariul unui elev, citat în volum, e o acordare a vocii la povestea despre revirimentul cărților de benzi desenate, dar autoarea trece apoi spre un exemplu de tragedie evreiască, marcând demersul în carnea, cartea și viața unui urmaș, Daniel Mendelsohn, cu volumul Cei dispăruți. Capitol este empatic, răscolitor.
O artă a suspansului aflăm și în succesiunea capitolelor. După volumul Cei dispăruți,Nona Rapotan scrie despre o temă nouă și veche, călătoria. Îl trage pe ecran, de data aceasta, pe Radu Mârza, cu Călători români privind pe fereastra trenului. O încercare de istorie culturală (1830-1930) și Călători și pacienți români la Karlsbad. O istorie culturală a mersului la băi pe la 1900. Din nou, spectacolul începe cu un moment didactic, dinamizator prin el și cu dintele costeliv la actualități:
„După ce-am citit cele două cărți scrise de Radu Mârza, mi-am permis luxul unui experiment ad-hoc. I-am întrebat pe o parte dintre elevii mei ce înțeleg din două pasaje selectate din Călători români privind pe fereastra trenului. Nici unul dintre ei n-a făcut conexiunea între „mașină cu aburi“ și tren, nici unul nu a dedus importanța istorică a călătoriei cu trenul în epocă. Într-o primă etapă, aproape toți și-au limitat deducțiile la costuri, cheltuielile fiind pe primul plan.”
Capitolul e captivant, darul de povestitor al autorului este demonstrat, tema capătă puls, comentariul, suplețe. Și iată-ne din nou pe drumul parcurs împreună cu autoarea, cu unghiul de aproape înspre obiceiuri, oameni şi, mai ales, actul cultural, așezat într-o poziție centrală (pe vremuri):
„Radu Mârza nu pleacă nici o clipă din Karlsbad, nu-și scoate personajele din stațiune, ci le aduce acolo, după lungi călătorii. Foarte interesante sunt capitolele dedicate gastronomiei și mondenităților. Fin antropolog, Radu Mârza consemnează detalii pe care alții le-ar fi trecut cu vederea, astfel încât portretele personajelor sunt din ce în ce mai vii, mai umane. Petrecerile la care participă după curele matinale, ritualurile impuse de medici (dar ignorate de unii pacienți), despre toate acestea aflăm din studiul istoricului clujean. Astfel, nu doar că înțelegem mai bine cât de important poate fi un oraș pentru dezvoltarea unei regiuni, dar și cât de importantă este dimensiunea culturală a unei comunități, consolidată de-a lungul anilor.”
Cu o alertețe pe care i-o asigură pasiunea, dar și pregătirea, Nona Rapotan scrie capitole consistente despre eseiști, unii veniți dinspre proză, ca Houellebecq, alții, ca George Banu, din rădăcină, am spune. Binevenită este fixarea eseului la locul potrivit, mai ales că avem o mostră forte la început de capitol despre Houellebecq, pe care îl citez:
„Forța eseului este aceeași ca acum câteva secole, nu s-a diminuat odată cu trecerea timpului. Eseul bine scris reține atenția lectorului și convinge la fel ca în timpul lui Ludovic al XIV-lea (un nume la întâmplare, înlocuiți-l cu oricare altul). Deloc întâmplător, Montaigne este și astăzi în clasamentele scriitorilor preferați, mulți francezi îl cultivă pe eseist pentru diversitatea ideilor, profunzimea argumentelor și abordarea inedită a unuia sau altuia dintre subiecte.
Eseul este forma literară care pune la grea încercare capacitatea unui scriitor de a fi concis, de a nu divaga prea mult de la subiect. Toată atenția trebuie să cadă pe idee și pe felul cum acesteia îi crește valoarea intrinsecă.”
Exercițiul de admirație pentru George Banu, ca și situația lui Camus, amplu și documentat expusă, demonstrează noutatea și vioiciunea lecturii Nonei Rapotan, mereu argumentativă, dar și cu simțul tensiunii propriilor convingeri, atentă la ideile și adâncurile ascunse ale volumelor discutate, adesea cărți mai puțin cunoscute, dar extrem de corect țintite pentru tabloul și rama unei personalități sau tema abordată. Nona Rapotan știe să le pună pe amândouă în evidență de parcă le-ar expune deodată pe scenă, pe un ecran sau într-un muzeu. Toate vii.
Calitatea Aplauzelor… stă în felul în care se așază tabloul, actualizat cu măiestrie în rama cotidiană, fie cea personală, fie a unei actualități sau a unui trecut, ambele posesive. Un exemplu din carte ar fi capitolul despre demersul, exemplar, al lui Forian Ilies, pentru care cităm această interferență, marca Nonei Rapotan:
„Astăzi ne plângem că timpul trece prea repede, că schimbările se succed cu o viteză uluitoare, astfel încât n-avem timp să le înțelegem efectele. Citind cele două volume scrise de Florian Illies și apărute la Editura Polirom, 1913. Vara secolului, respectiv Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment: 1929-1939, înțelegem că în spatele acestei „plângeri“ se ascunde incapacitatea noastră, a oamenilor, de a învăța din greșelile trecutului. Și mai este ceva: încă nu reușim să găsim picătura de curaj necesară pentru a spune „Stop! Haideți să respirăm și să ne bucurăm de ceea ce avem“.
Citiți Aplauze de hârtie, volum apărut la Editura Universității de Vest Timișoara, ca pe un spectacol din public, și veți descoperi tablouri, portrete de scriitori, jurnaliști, călători, epistol(ar)e, eseuri, etc., toate mișcate cu tact, documentare și nerv de autoarea deodată „strecurată” pe scenă!
Nona Rapotan, Aplauze de hârtie, Editura Universității de Vest Timișoara, anul publicării: 2025
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu