Ochiul negru al fluviului este un volum cu douăsprezece povestiri, publicat recent la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, și tradus de Vali Florescu. Multe dintre stafiile din acest volum cu totul seducător sunt însă diferite de cele obișnuite. Jeanette Winterson, „una dintre cele mai talentate scriitoare ale zilelor noastre“ (New York Times), reușește să surprindă și de data aceasta și să scrie povești originale cu stafii adaptate vremurilor moderne.
Fie că le regăsim în metavers sau în chip de aplicații mobile, fie că rămân în apropierea celor dragi sau, dimpotrivă, căutând să se răzbune, fantomele lui Jeanette Winterson sunt cât se poate de unice, iar volumul cuprinde și câteva texte despre întâlnirile stranii ale autoarei cu entitățile pe care, cu un umor care o caracterizează, știe să le pună de fiecare dată la punct. În același volum reușește să scrie cu multă dibăcie despre iubire, singurătate, răzbunare, supranatural și inteligență artificială. Perspectiva modernă pe care alege să o aștearnă peste întregul volum face din Ochiul negru al fluviului o lectură savuroasă.
De ce se întorc și cum gestionează cei încă în viață întâlnirile cu fantome, indiferent de forma în care se arată? „Fascinația pentru fantome din imaginația populară rămâne ce a fost mereu: un răspuns parțial la misterul morții“, scrie Jeanette Winterson, invitându-ne să descoperim o lume cu totul nouă în care fantomele încă există printre cei vii și, mai mult, fac față cu succes transformărilor digitale. Ne apropiem oare de un viitor în care cei dragi vor putea supraviețui într-o memorie digitală? Va exista abilitatea tehnologiei de a capta sufletul sau mintea celui care nu va mai exista fizic? Întrebările pe care le adresează într-o carte fără cusur ne invită la o reflecție profundă asupra felului în care înțelegem azi moartea, dar și prezențele inexplicabile:
„Ce înseamnă să fii bântuit? Unde e prezența, înăuntru sau afară? (...) Cred că sunt bântuită, și corpul mi se încordează de frică și îmi trimite frica asta la creier.
Dar nu sunt bântuită. John e o aplicație. JohnApp e la fel de crud și de agasant ca JohnNoApp. Și cu asta, basta.“ (Ap-ariție)
Dificultățile din relații sunt surprinse autentic, iar obstacolele care vin la pachet cu întâlnirile cu supranaturalul fac parte dintr-un mozaic perfect al emoțiilor și trăirilor omenești. Răspunsurile pe care le oferă multe dintre textele lui Jeanette Winterson sunt o remarcabilă țesătură a dorințelor și, în egală măsură, a temerilor noastre:
„În metavers, trecutul nu e nevoie să interfereze cu prezentul. Poți avea trecutul pe care îl meriți. Credeți-mă, prezentul e cu totul altfel atunci când ai un trecut pe care poți conta. În viitor, nimeni nu va mai avea nevoie de un psihoterapeut care să-i rezolve toate traumele și dezamăgirile – o să le ștergem cu buretele. Amintirile pot fi modificate. În curând, ai să crezi că lucrurile stau așa cum ar fi trebuit să stea întotdeauna, și o să fii puternic, și o să ai succes, trăind la maximum fiecare clipă.“ (Fantoma din mașinărie)
Personajele din fiecare povestire au, de cele mai multe ori, în urma unei întâlniri cu o stafie (sau cu mai multe) șansa de a-și privi mai apoi viața dintr-un nou unghi, de a găsi răspuns la întrebări nerostite. Plecările și despărțirile sunt înconjurate adesea de o nostalgie încărcată de romantism. Alteori, povești care ne dau fiori se remarcă în același volum de o originalitate încântătoare.
Mărturiile autoarei în seriile de „Întâlniri bizare“ îmbogățesc povestirile și întregesc doza de umor fin care o caracterizează:
„Camera de pe colț a fost ocupată curând – de data asta de către un bărbat zgomotos și supărat, care lovea cu vătraiele, deschidea și închidea ușa, se juca cu luminile și, lucru de neiertat, tropăia furios în sus pe scări către mansardă, unde se trântea cu toată greutatea pe patul meu. Detest să fiu deranjată noaptea.
Seara trecută eram aici și, chiar înainte să trimit aceste pagini editorului meu, am auzit o izbitură puternică în tăblia patului, urmată de un tărăboi cumplit în camera din colț. Am strigat la cine era acolo și i-am spus că am nevoie de un somn bun. Entitatea respectivă s-a retras într-o tăcere bosumflată.“
Nu sunt întâmplătoare aceste texte, căci a pune la punct o stafie înseamnă a fi împăcat cu realitatea în care cei dragi nu mai sunt și a le accepta prezența imaterială, a le purta mai departe amintirea ca pe o haină care, uneori, se mișcă nestingherită în prezența unui vânt care nu bate.
Poveștile de iubire care se desprind din multe dintre textele sale ne reamintesc de aceeași Jeanette Winterson care are nu doar un mod aparte de a scrie despre iubire, ci un talent doar al său de a surprinde dorul, doliul, despărțirile sub umbrela unei iubiri universale, care nu ține cont nici de vârstă, nici de nume, nici de gen:
„Nu ne-am despărțit. Ai plecat, fiindcă a venit după tine singurul lucru la fel de puternic ca dragostea: Îngerul Morții. Moartea e finală.
Ba nu. Nu e finală. Te iubesc dincolo de moartea ta.
(...)
Simt că suntem amândoi în același trup.
Problema cu acele legi foarte utile ale termodinamicii e că dragostea nu e luată în calcul. Tu nu-mi poți transfera energie – eu sunt cald și tu ești rece –, dar tuburile sunt aprinse, și mâinile mele sunt întinse în fașa lor ca în fața unui foc.
Nu pot explica asta. Îți rostesc numele, iar și iar, și el se amalgamează cu starea vremii pentru transportul maritim de la radio, de parcă tu te-ai afla în nu știu ce loc îndepărtat, cu propria ta vreme. O insulă imaginară. O coordonată pentru mine.
Și mai târziu, întins în pat, privind lumina stradală ca un far din fața ferestrei mele, îmi simt ochii închizându-mi-se. Ce mă mângâie pe frunte, mâna ta? Nu poate fi, dar este.“ (O poveste cu stafii fără stafii)
Ochiul negru al fluviului e o ușă larg deschisă pentru a reflecta la tot ceea ce am putea transforma, pe viitor, în realitate, din dorința de a-i avea pe cei dragi aproape. În același timp, consecințele unui viitor diferit nu sunt trecute cu vederea. Astfel, sunt aici povestiri pline, complexe, bogate în tot ceea ce literatura are mai bun de oferit. Jeanette Winterson nu scrie despre stafii, ci despre oameni. Despre cei care, aici, sau pe un cu totul alt tărâm, continuă să ne fie alături, să ne îmbrățișeze pe furiș, să ni se strecoare în vise pentru a ne șopti că încă ne iubesc sau, dimpotrivă, să ne bântuie cu amenințări pe care nu le mai pot pune în practică.
Jeanette Winterson, Ochiul negru al fluviului, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2025, nr. pagini: 312, traducere: Vali Florescu
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Jong Marshes / Unsplash
scrie un comentariu