Poezia Virginiei Olaru, în cea mai mare parte a volumului Ba pe față, ba pe dos, cultivă, prin notații, uneori lapidare sau doar atent șlefuite, un intimism perceput ca o reacție de frondă îndreptată asupra unui ritm cotidian, în care obiectele tind să înlocuiască afectele.
Furia care schimonosește trăsăturile sau o a doua cocoașă care se datorează, în mare măsură, unui cumul de energii negative, sunt simboluri ale unui realism dur, în care tandrețea se îmbină adeseori cu un efort de supraviețuire sau cu unul sacrificial, în preajma grijilor zilnice: ,,Când furia ajunsă la apogeu/ i-a strâmbat expresia feței/ ecranul și-a schimbat culorile” (Imaginile se derulau singure) sau ,,Mi-a crescut o cocoașă în plus/ lângă cea cu obligațiile zilnice./ Mi-au crescut mâini să deșir timpul/ – să-mi fac loc pentru o ceașcă de cafea” (Am devenit un obiect inutil).
Cadrul rutinier predispune la izolare, dar și la crearea unui complex de inferioritate într-un cotidian al distanțărilor afective: ,,miopia rutinei zilnice/ mă izolase într-o fotografie pe care doar ceilalți/ o puteau zări/ eu nu,/ pentru că rămâneam despărțită de ei/ printr-un geam/ aveam de lucru până seara târziu/ țeseam zile mai bune” (un om avea o cocoașă). Încetarea presiunilor echivalează însă cu o dispariție a aceleiași cocoașe care sugerează atât o deformare corporală, cât și una spirituală. Corpul devine ușor, liber să se miște printre obiectele care au rolul unei busole în acest spațiu familiar, unde dreptul la existență presupune eliberarea de sub orice încorsetare, fie ea reală sau imaginară: ,,după un timp/ am început să umblu printre lucruri; / cocoașa îmi dispăruse/ și m-am simțit dintr-o dată mai ușoară/ am început să trăiesc” (un om avea o cocoașă).
Apropierea holografică de celălalt se caracterizează printr-o notă de fragilitate, de ascundere a unor gesturi sau atitudini care pot trăda o tandrețe excesivă sau, dimpotrivă, o distanțare retractilă față de nevoile acestuia, apropiat sau înstrăinat, în egală măsură: ,,Poate că sunt doar o hologramă/ imprimată pe tricoul tău./ De aceea îl porți pe dos,/ să mă păstrezi doar pentru tine,/ culcată întreagă pe pielea ta/ ca într-o îmbrățișare./ Ea mă caută mereu printre obiectele tale personale,/ îmi simte parfumul/ nu mă poate atinge” (Îmbrățișare mascată).
Amintind de atmosfera unora dintre poemele lui Petre Stoica, ordinea obiectelor într-un anumit spațiu poate căpăta valențe insolite, încărcate uneori de o candoare joculară; obiectele par învăluite într-un firesc al evidențelor lipsite de orice trucaj, pe măsură ce realul devine, prin intermediul imaginației ludice, o sursă de apropiere erotică: ,,paharul cu lapte e alb/ pentru că sticla e transparentă/ obiectele capătă nume/ în funcție de locul pe care îl ocupă/ în încăpere./ De exemplu tu, chiar în clipa asta/ ești doar un avion de hârtie/ agățat de lustră/ pe care eu încerc să-l învârt/ concentrându-mă pe câte-o parte,/ mișcând palmele,/ ca să-ți dau energie/ să funcționezi…” (Exercițiu de imaginație).
Cele câteva poeme din a doua parte a cărții, intitulată GONG! Personajul intră în scenă, trădează predilecția pentru construcția unui cadru teatral, unde se vor perinda, pe rând, personaje pitorești, comice sau tragicomice, desprinse dintr-o geografie rurală sau urbană, asemănătoare celei descrise de Sorescu în La lilieci sau celei expuse în romanul social Stupul al scriitorului spaniol Camilo José Cela. Societatea descrisă în cartea Virginiei seamănă cu un stup cotidian în care se adună portrete, caractere sau măști ce își duc existența, ghidate după gesturi sau aventuri care se desfășoară la limita banalului rutinier, încărcat de bârfe, clevetiri sau observații social-cinice, și eresul fantasmatic, în care credința se îmbină cu superstiția într-o alternanță comică de vise, premoniții și înscenări hagiografice ale realității normale.
Dintre aceste portrete sau măști, în care umorul pare, adesea, când reflexiv, când șăgalnic, se remarcă Lena, care ,,are trei negi în vârful nasului/ ca niște antene distorsionate/ conectate constant la viața monotonă din oraș”, cea mereu pusă pe observații sau doar pe observatul neobosit al activității celuilalt care reprezintă materia primă, caldă ca o pâine, pentru croșetarea bârfei, într-un cadru pseudo-sapiențial, al apartamentului ei, de unde se aude doar ,,râsul ei de strigoi ruginit”, căci, ,,de Lena se feresc toți/ chiar și copiii care o arată cu degetul/ când trece pe stradă”. Tanti Bița, cea care ,,la 80 de ani umblă pe tocuri”, plină de viață, o ființă nu atât poetică, ci mitopoetică, dorește să intre în cartea recordurilor pentru revirimentul reușit al unei tinereți pierdute și regăsite în aceeași tonalitate ce trădează o ușoară artificialitate: ,,La 80 de ani umblă pe tocuri,/ hainele sunt în trend, elegante,/ asortate, colorate și parfumate,/ în ton cu vibrația sufletului/ care se deschide firesc în privirea ei albastră”. Mai este Angela, cea care, cu o precizie de strateg militar, își transformă dizabilitatea într-un post de strictă observație socială, împărțind sarcini celor din jur, pe care se așteaptă, întocmai ca un militar conștiincios, să îi fie îndeplinite fără niciun drept de apel: ,,Angela umblă pe picioarele altora/ Așezată în scaunul ei/ Angela toca mărunt universul/ împărțind sarcini/ celor ce se aflau în încăpere/ – ea era creierul/ care punea în mișcare picioarele altora” sau Mărin al lui Nae, Cosașul, un Don Juan moromețian, care ,,nu are copii/ așa cum nici nevastă n-a avut,/ i-au plăcut țiitoarele,/ nevestele altora,/ care-i umpleau camerele cu dulcețuri/ care mai de care mai parfumate” și care a fost dat uitării de către toate aceste femei, căci ,,de câteva ierni/ cămara e goală/ n-au venit să-i împartă/ nici pentru morți,/ l-au îngropat pesemne și ele după ce și-au spovedit păcatele/ și au devenit babe cuminți,/ dar el nu le-a uitat”.
Practicată într-o ambianță reflexivă, într-un spațiu domestic, interiorizat, confesiunea întâlnită în majoritatea poemelor dezvăluie totuși o legătură fragilă dintre un cadru familial/familiar, străbătut de o sensibilitate ingenuă, și lumea de afară, mult prea decrepită, de un cinism impersonal.
Virginia Olaru, Ba pe față, ba pe dos, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2020, nr. pagini: 70
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Vianney CAHEN pe Unsplash (crop)
scrie un comentariu