Scriitoarea Ludmila Ulițkaia scria că putem surprinde uneori linia de hotar dintre trup și suflet. În traducerea ireproșabilă a Luanei Schidu, au apărut anul acesta la Humanitas Fiction unsprezece povestiri care au ca numitor comun tocmai această dualitate. Cu titlul Trupul sufletului, cartea care reunește aceste povestiri se remarcă printr-o explorare profundă a ceea ce definim drept conștiință sau suflet.
Paralela trasată între condiția umană și realitățile sociale se construiește prin decuparea unor povești de viață din care se desprind uneori fenomenele inexplicabile ale acestei treceri către un tărâm necunoscut.
Corpul sau trupul sufletului dezvăluie, de fiecare dată, complexitățile unor personaje care tulbură și farmecă în egală măsură, fie prin deciziile pe care le iau la un moment dat, fie prin destine care le conturează, în cele din urmă, desprinderea sufletului nu doar de corpul fizic, ci și de tot ceea ce era apăsător, corupt, nedrept.
În povestirea Dragonul și pasărea Phoenix, Zarifa, pe patul de moarte, îmbrățișează încă o dilemă, căci nimeni nu va putea să-i dea un răspuns („de ce nu pot armenii și azerii să stea la aceeași masă“), iar această luptă „în care nimeni nu poate fi învingător“ și care se apropia de final se încheie cu dorința celei care o iubise de a se asigura că se desfășoară cum trebuie: „procesul complex al înlocuirii unui suflet cu altul“. De remarcat că cele mai multe personaje sunt femei, iar maternitatea este, în multe dintre povestiri, tratată cu luciditate, pierdută sau refuzată, în vreme ce sexualitatea este reprimată sau trăită cu vinovăție. În Alisa cumpără moartea, frica cea mai mare a personajului principal este de a nu se îndrăgosti, mai exact, este „frica de a cădea sub puterea altcuiva“, aceasta fiind însă și povestirea în care se regăsește unul dintre cele mai puternice personaje.
În Binecuvântați fie cei ce…, Lidia și Nina sunt două surori care descoperă trecutul mamei lor prin ochii cercetătorilor și studenților care o adoraseră pe Aleksandra Vikentievna, lingvist de renume și cercetătoare a textelor vechi, până în ultima clipă a vieții sale. Este, în același timp, un alt exemplu de personaj pentru care maternitatea e îndepărtată, decupată din ritmul vieții din momentul în care vin pe lume cele două fetițe:
„După ce a adus pe lume două fete, plătind tain naturii, Aleksandra Vikentievna parcă părăsise cu totul câmpul de luptă femeiesc. Era om de știință.“
Personajele principale din fiecare povestire lasă adesea impresia că duc sau aleg o viață în conservare, o viață pe care încearcă să o protejeze de toți ceilalți, trăind astfel nu din egoism, ci pentru că aceasta e singura cale posibilă pentru ele. Câteva rânduri dintr-o rugăciune scrisă de mână de Aleksandra Vikentievna amintesc tocmai de mulțumirea în taină pe care o aduc cei care sunt lăsați să trăiască așa cum vor de către ceilalți:
„Binecuvântați fie cei ce-mi înțeleg setea de comunicare... (...) Binecuvântați fie ce îmi dau din timpul lor prețios...“
Aceste alegeri, alături de angoasa existențială care iese uneori la suprafață printre rânduri, în cazul unor personaje, oferă unor astfel de destine modalități unice de a supraviețui și, într-un final, de a-și desprinde sufletul de trup sau de a extrage, de fapt, trupul sufletului din miezul vieții.
Două povestiri se remarcă în această privință care accentuează elemente ale existențialismului în narativele unor destine din Rusia contemporană. Tocmai lipsa de sens, așa cum e percepută de unele personaje, pe fundalul unei societăți care impune fie limitări, fie presiuni existențiale, face ca cele două desprinderi ale sufletului să fie cu totul deosebite.
În Aqua Allegoria, când soțul Soniei pleacă după zece ani de căsătorie și după ce Sonia curăță întreg apartamentul, existența ei se metamorfozează treptat, până când sufletul se reîntregește în trupul fragil al unui fluture:
„Patruzeci de zile a zăcut pe patul Soniei păpușa din păr roșcat. Apoi a crăpat de jos în sus și din acest cocon de păr a ieșit un fluture ud cu ochi verzi limpezi, făcut dintr-o mulțime de fațete. Fluturelui i-a luat mult să se usuce, vreo trei ore, apoi și-a deschis aripile, și nu era nimeni să-l admire.“
Pentru Sonia Solodova, noua existență e plină de „puternica aromă nepământeană a unei fericiri unice, în care nu era nici umbră de nevoie de a o împărți cu vreo altă ființă omenească.“
În povestirea Om în peisaj montan, Tolik dispare, după o existență creată în jurul fotografiei, chiar într-o fotografie din Pamir, căci nu exista alternativă pentru un astfel de destin:
„Peisajul îl chema, și el simțea că în sfârșit o să poată să intre în el. Peisajul îl primea. Și, cel mai ciudat, nu era nici un fel de cadru. Acum nici nu mai era nevoie de el.“
Nu doar în Rusia postsovietică sunt aceste destine frânte (Tolik nu-și mai putea folosi mâinile, spre finalul vieții, pentru a face fotografii), ci în orice regim totalitar.
În Autopsia, vocile celor care ar trebui să facă lumea un loc mai bun, să insufle empatia și să aducă binele înapoi în lume se fac nevăzute în fața unui tăvălug care nu poate fi oprit, închise între granițele de netrecut ale unei țări în care ei nu-și au locul:
„Misiunea însă nu mi-am îndeplinit-o. Dar era oare posibil să mi-o îndeplinesc? Și nu sunt primul care nu și-a putut-o îndeplini. Câți au fost cei născuți din puritate? Unul vorbea și nu l-au ascultat, altul scria, dar nimeni nu-i înțelegea scriitura, a fost și unul care cânta, și nici pe el nu l-au auzit.“
Toate acestea sunt redate însă fără sentimentalism, compasiunea joacă aici un rol esențial, sub un chip al luciditității.
Personajele Ludmilei Ulițkaia sunt oameni vulnerabili și fragili, iar fiecare povestire scoate la iveală dilemele existențiale care au în centrul lor supraviețuirea, adevărul personal și conștiința în opoziție cu trupul. Abandonul corpului fizic înseamnă, pentru cei mai mulți protagoniști, pasul către o nouă formă de existență, una care nu mai e supusă restricțiilor și nici presiunilor de orice fel. Trupul sufletului pătrunde în apartamente luminate doar pe jumătate pentru a ne arăta, până la final, ce ar trebui să descoperim cu adevărat atunci când privim spre noi înșine.
Ludmila Ulițkaia, „Trupul sufletului”, Editura Humanitas fiction, anul publicării: 2025, nr. pagini: 200, traducere: Luana Schidu
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Kelly Sikkema / Unsplash
scrie un comentariu