Până acum, am evitat să scriu despre cărți care nu-mi plac. Într-o oarecare măsură, fiind de părere că fiecare carte ar trebui să-și găsească cititorul ideal. Dacă acel cititor ideal nu te vede ca cel mai cel autor, atunci cine să-ți fie majoretă? La asta se adaugă faptul că nu țin neapărat să-mi autoatribui eticheta de „cronicar de raderi”[1], cu toate că mă prinde nuanța de hateră. Așa că, pe scurt, această recenzie va fi, de fapt, despre cum nu prea pot să justific faptul că scriu despre un volum/autor pe care nu l-aș fi citit în mod normal, dar mi-am impus asta, ca să mă fac puțin mai nefericită (pe plan personal) și puțin mai nesuferită (pe plan literar).
Without further ado, volumul pe care îl am în vedere de data aceasta este Autoportret în flama de sudură. Nu m-am dat niciodată în vânt după cum scrie Claudiu Komartin. Și ca să mă conving că este așa, am citit și din celelalte volume ale sale (de la Un anotimp în Berceni începând până la prezentul volum). Nu mi-am schimbat părerea, deși am încercat. Problema nici măcar nu e faptul că ar scrie prost, deși în capul meu altele sunt vedetele douămiismului din punct de vedere literar. Problema mea cu ceea ce scrie este că se ia în serios la fel cum o făcea Stephenie Meyer (+ fanii) cu Twilight, ceea ce făcea totul despre cărți și filmele francizei atât de cringe (nu că mă prindeam eu pe atunci cât de nașpa era să te iei în serios, pentru că o perioadă am fost fană Twilight). Și, de fapt, nici asta nu ar fi o problemă. În fond, îmi place poezia Marianei Marin; chiar cred că e una din cele mai bune poete ale literaturii române (clar mai bună decât mulți optzeciști). Și o amintesc în ideea în care Komartin a menționat-o adesea în interviuri la capitolul influențe. Dar la ea nu mă deranjează seriozitatea, impresia că poezia e pe viață și pe moarte, că e un test al moralității celui care scrie. Face sens, e o haină care i se potrivește, nu este nimic strident. Poate o și ajută contextul care a format-o ca poetă.
Autoportret în flama de sudură e un volum dedicat tatălui mort, dar și tatălui care a devenit însuși poetul. De aici ar fi putut ieși ceva candid, simplu, ca volumul lui Andrei Mocuța despre absența tatălui acestuia. Poemele dedicate acestei absențe explicite sunt printre cele reușite: „Tata. Cu tubul lui de oxigen, atât de pur în sfârșit./ Luat cu mine în poezie/ să nu mai fie atâta ger aici, unde încerc să mă folosesc,/ într-un loc ticsit,/ de puțin. Să-mi căptușesc spațiul acesta luat în arendă/ cu decât și cu prin. Nu mă dau rănit, ar fi prea de tot. Nu e/ printre tainele mele să ies basma curată, să mă,/ cum ar veni, scot. Atât încerc,/ să nu irosesc. Respirația. Ta. Tată./ Care ți-e drămuită, acum, de o valvă și-un manometru.” Cele în care sunt prezenți Anastasia și băiatul lor, la fel, sunt dintre poemele salvabile, dar în economia volumului, ajung să fie „agresate” de social: „Cele două inimi pe care felina Moldova/ le-a simțit bătând în tine/ când ți s-a încolăcit în poală și a-nceput/ să toarcă, Anastasia,/ sunt poemul despre viitor/ pe care sângele tău și al copilului nostru pompând/ îndârjit mi l-a susurat la ecografie,/ în vreme ce corpul tău tânăr își împlinea/ al doilea țel de după acela/ de a mă iubi și de a-mi pune în lumină/ calitățile umane adesea umbrite de/ eul prea îndărătnic”. O spune chiar instanța „narativă”: calitățile umane ale poeziei lui Claudiu Komartin sunt umbrite în restul volumului de eul poetic prea îndărătnic.
Pe de altă parte, îmi place faptul că există o bogăție a vocabularului pe care n-am întâlnit-o recent la alți poeți (poate doar la Cărtărescu, dar el se concentra pe neologisme, din ce-mi aduc aminte): „buhăită”, „midinetă”, „vlăguiești”, „spelunca”, „bondoacă”, „berber”, „șucar”, „comsomoliștii”, „izmă”, „cataplasme”, „pagaia” (că tot e de actualitate Patzaichin), „spoliatori”, „sudalme” și aș mai putea continua. Nu cuvintele în sine mă deranjează, ci felul în care sunt folosite, felul în care pică în economia unui poem: „fondul problemei/ rămâne/ intolerabilul/ dogma asta/ care flatează/ și bagă/ frica în/ oasele/ celor care/ nu vor s-accepte/ în ruptul capului/ că o/ tijă de fier/ intrată pe cur/ nu te/ face mai bun/ sau mai/ drept/ în fața unui dumnezeu/ din/ prefabricate/ crescut/ în minciună/ aș vrea să/ uit că am fost/ botezat/ de comsomoliștii/ revelației/ de maimuțele/ astea/ cu patrafir/ și chitanțier/ care cred că/ știu cel mai/ mic lucru/ despre iertare/ și viața/ veșnică/ când eu trăiesc/ aici/ unde pământul/ e aruncat în/ grabă/ și mâini păroase/ cu unghii/ pietrificate/ mă apucă și mă/ dau la o parte/ pentru că pute/ pentru că put/ fățărnicia și/ negoțul/ lor cu frica/ noastră/ de moarte/ și asta rămâne/ nepedepsit/ și pe pământ/ și în ceruri/ și încerc/ să uit vorbele/ alea nenorocite/ «ce cuminte/ și împăcat/ stătea el/ acolo/ nu i-a lipsit/ nimic lu’ nea mircea/ a avut de toate/ și aer condiționat/ a avut/ flori/ lume/ și cu cât dichis l-au/ văxuit ăi/ de la morgă/ ai fi zis/ că e viu»”.
Problema este de dozaj. În continuare cred că nu oricine poate scrie poezie socială/politică și să fie convingător, dar fără să fie prea mult. Un poem social/politic prost e ca prietenul ăla de care te ferești pentru că știi că se ajunge la discuții despre politică în care el mereu se lamentează de starea lucrurilor și îți mai și reproșează că nu-l iei în serios când îți spune că e nasoală treaba. Da, dar pe de altă parte, câtă gherilă poți să faci? Less is more în poezia socială. Probabil de-aia îmi place în mod onest poezia socială a lui Andrei Bodiu.
La finalul zilei, poezia lui Claudiu Komartin sună strident, cel puțin pentru mine. Și asta pentru că, oricâtă nevoie ar exista în lume de a vorbi și a încerca să te salvezi de grotesc, nimic nu justifică a-l prezenta ca atare și a încerca să-l vinzi ca o critică explicită (sau implicită).
Aș fi vrut să o privesc în ochi
în timp ce îi spun cu accentul meu de estic perfid
Hier bei euch ist schon Frühling geworden,
însă ochelarii de soare ai Brunhildei
de pe banca din fața mea
nu le divulgau nici forma, nici culoarea irisului,
nici scânteia pe care i-o ghiceam în privire
și despre care un medieval susținea că e
semn cert al fărâmei de divinitate
dintre noi,
la fel de personală și inconfundabilă ca
amprenta
sau ca furtuna de linii din palmă,
iar lumina îi încâlcea părul,
îi ronțăia lobii urechilor,
prelingându-se pe fâșia gaza a culoarului dintre noi –
metroul a intrat în tunel
și un curent i-a ridicat în aer o șuviță blonzie,
gulerul paltonului,
viața de iubită secretă a unui spion rus –
metroul a intrat în tunel
și mi-am ținut respirația câteva zeci de secunde
știind că mereu intrăm
și ieșim de acolo.
[1] Ce-i drept, când mă gândesc la „raderi”, am în vedere recenzii negative care nu se justifică, care au ca singur argument gusturile cronicarului, care sunt incompatibile cu volumul recenzat, și o afirmă sus și tare, fără să-și dea silința să înțeleagă intențiile cărții. Un fel de justificare prea străvezie.
Claudiu Komartin, Autoportret în flama de sudură, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2021, nr. pagini: 82
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Jan Kopřiva pe Unsplash
scrie un comentariu