Volumul „înainte ca primele scântei să fie vizibile”, publicat de Editura FrACTalia (2022) în traducerea Alexei Stoicescu, reprezintă colecţia de poeme cu care autoarea olandeză Simone Atangana Bekono a absolvit Institutul de Arte ArtEZ din Arnhem. Aceste poeme au fost apoi publicate într-un volum (Editura Lebowski, 2017), care a primit prestigiosul premiu pentru debut Poëziedebuutprijs Aan Zee, în 2018. În următorul an, 2019, Simona a primit şi bursa Charlotte Köhler, care se oferă autorilor sau traducătorilor de literatură din Olanda aflaţi la început de drum. Autoarea a mai scris un roman, „Confrontatie” (Editura Lebowski, 2020).
Fără titluri, numerotate cu cifre romane de la I la IX, poemele lungi ca întindere, dar şi ca lungime a versului, ale Simonei Atangana Bekono, preiau forma epopeilor antice, pentru a spune povestea lumii în care trăim, îmbibată cum este de istoriile (traumatice ale) trecutului. Astfel, metafora din primul vers, „M-am născut într-o pădure”, poate avea aici un dublu sens: se poate referi fie la marginea civilizaţiei, fie la începuturile istoriei (şi, implicit, civilizaţiei). Doar că toată această istorie este traversată apoi într-o secundă, astfel încât acel corp care se naşte vine pe lume deja cu o identitate puternică, prestabilită în termeni de rasă şi gen, în jurul lui aşezându-se imediat în straturi, ca nişte foiţe de ceapă, nenumărate traume istorice, prejudecăţi, tipare mentalitare, ideologice, politici antirasiste şi discriminatorii împotriva femeilor etc. Astfel, în timp ce discursul poetic este asumat la persoana întâi, experienţa personală nu se poate disocia de o experienţă colectivă, veche de secole, moştenirea istoriei (în termeni de ură rasială şi discriminare, atât rasială, cât şi de gen) şi memoria colectivă, ca depozitar al suferinţelor, temerilor, dar şi al stereotipurilor, jucând aici un rol extrem de important. „Toate astea mă costă cerneală şi raţiune şi vise asociative”, scrie poeta, în acest volum în care explorează/studiază relaţia dintre corp şi identitate şi natura problematică a propriului corp: un corp feminin negru.
Tot ca structură, volumul este împărţit în trei părţi, astfel: prima parte, frecare, conţine poeme numerotate de la I la VI, cea de-a doua, aprindere, conţine două scrisori, amândouă cu titlul Hei păpuşă, iar cea de-a treia, scântei, conţine încă trei poeme, VII, VIII şi IX. În fizică, forţa de frecare constituie un proces de natură moleculară-mecanică-energetică care are loc între două suprafeţe în contact, aflate în mişcare relativă şi supuse la o anumită forţă de apăsare. Frecarea este întotdeauna însoţită de încălzirea corpurilor aflate în contact, uneori temperaturile la care ajung aceste suprafeţe fiind suficient de ridicate încât să iniţieze aprinderea:
„după ce au intrat în contact cu apa neagră/ trupurile noastre se supraîncălzesc, trec printr-un scurtcircuit/ trec printr-un black-out, trec prin pierderea temporară a memoriei/ trec prin pierderea simţurilor, syntax error şi inflamaţie,/ aruncăm în apă pietre şi bombe şi arme de distrugere în masă/ cu speranţa că trupurile tuturor oamenilor dispăruţi vor sări în aer”.
Vorbindu-ne despre acest fenomen de frecare a corpurilor (la modul figurativ, metaforic, desigur), Simone Atangana Bekono ne vorbeşte despre o mecanică a relaţiilor dintre oameni pe care o transpune într-o mecanică a relaţiilor dintre corpurile lor. Pentru că aceste corpuri „vorbesc”, stabilesc limite şi aduc cu ele probleme înainte ca orice dialog articulat să poată avea loc. Ele poartă deja semnele cât se poate de vizibile ale unei identităţi, de rasă şi gen, în baza cărora suntem judecaţi/etichetaţi/clasificaţi, mai înainte de orice interacţiune prin cuvinte cu celălalt. Elementul fizic, în general, este foarte important în poezia Simonei, pentru că el conferă greutate şi consistenţă ideilor şi ataşează o serie de imagini dureroase şi foarte expresive discuţiei. Care este, în esenţă, o discuţie de natură politică, politicul constituind celălalt element esenţial în aceste poeme. Iată un fragment foarte puternic ca semnificaţie, dar şi foarte plastic:
„Mi-e teamă de bărbat şi vreau să-l înghit/ dar mi-e teamă şi că el m-a înghiţit pe mine/ că m-am născut în stomacul bărbatului/ sau în cutia lui toracică sau într-un deget de la picioare/ că evadând din trupul lui/ mi-am pierdut eu trupul/ vreau să-l înghit pe bărbat aşa cum mănânc Facebook/ şi cum mănânc instalaţii artistice/ şi cum am înghiţit/ ani de zile cantităţi mari din lumina/ care mi-a bătut pe faţă” (II, p. 9).
Nemesisul evident este aici bărbatul vinovat de modul în care arată lumea în care trăim (atât în termeni de configuraţie politică a lumii, cât şi în termenii raportului de gen): „Sunt un experiment al bărbatului alb, occidental” III, p.12. Invocarea titanului Cronos în acest poem poate comporta mai multe semnificaţii, cum ar fi frica de „celălalt” sau, mai general spus, de necunoscut, ca o cauză principală a tuturor nenorocirilor lumii, modul în care ne lăsăm „devoraţi” de moştenirea trecutului, sucombând sub greutatea lui, dar şi relaţia confuză dintre femeie şi bărbat, în contextul în care prima rămâne asuprită de către cel de-al doilea, căruia, în schimb, continuă să îi dea naştere. Femeia îşi naşte şi îşi îngrijeşte propriul călău, în alţi termeni.
Într-unul din poemele de mai sus, autoarea menţionează „apa neagră”, o metaforă care traversează întregul volum şi care va domina complet ultimul poem, cel de-al IX-lea:
„În Giovanni’s Room, James Baldwin spune în scena definitorie/ că furia l-a făcut pe criminal mai uşor/ frica a făcut victima mai grea/ furia e apa neagră pe care eu plutesc şi în care mă pot îneca/ o mare înşelătoare/ am uitat femeile/ mă joc pe plajă/ găsesc oase în nisip şi/ toţi oamenii negri se identifică cu cei înecaţi/ asta am spus şi trebuie să o justific”.
Fiind o referinţă la comerţul transatlantic cu sclavi, „apa neagră” apare, inevitabil, în multe dintre operele scriitorilor de culoare, inclusiv în poemul cult al Mayei Angelou, Still I rise: „Out of the huts of history’s shame/ I rise/ Up from a past that’s rooted in pain/ I rise/ I’m a black ocean, leaping and wide,/ Welling and swelling I bear in the tide.” De altfel, se vede foarte clar din poezia ei că Simone Atangana Bekone este bine contectată la scrierile autorilor de culoare. Revenind însă la James Baldwin, care spune într-un interviu că nu poţi pretinde că eşti liber dacă nu te poţi gândi „la tot”, dacă ocoleşti cu bună ştiinţă anumite subiecte, şi că este preferabil să accepţi că există limite peste care nu poţi trece (moştenirea istorică pe care trebuie să înveţi să o gestionezi, dar de care nu poţi scăpa, în cazul nostru), decât să eviţi gândurile respective. Pentru că dacă e ceva la care nu te poţi gândi, atunci e ca şi când nu te poţi gândi la nimic. Simone notează într-una dintre cele două epistole:
„Nuanţa e cheia oricărei discuţii, îmi spun întotdeauna. Nuanţând, relativizând, putem să avem empatie şi devine posibil să ne conectăm unii cu alţii. Acum mi-e foarte teamă că a fost un gând naiv şi că dezvăluirea sistemelor şi structurilor care mă fac să fiu Celălalt în Ţările de Jos şi alienează de oamenii ai căror egal vreau să fiu, cu care, tocmai, vreau să mă simt conectată.”
Ideea se va repeta şi în poeme, alături de obsesia pentru negru:
„Mă gândesc la negru de o mie de ori pe zi și încerc să extrag/ acel cuvânt de la mine”, „Toţi oamenii negri se identifică cu oameni frânţi/ toţi oamenii negri se identifică cu oameni părăsiţi/ toţi oamenii negri sunt infractori (…)// Toţi oamenii nu există/ toţi oamenii negri se identifică cu oameni părăsiţi/ şi toţi oamenii negri nu există (…)// Pentru că orice formă de ură de sine e complexă şi individuală/ toţi oamenii negri nu există (…) toţi oamenii negri sunt o artă pierdută pe care foarte puţini o jelesc/ un conflict de nerezolvat” (IV, p. 14).
Eşti obligat, cu alte cuvinte, să îţi asumi moştenirea, pentru că altfel ar însemna să nu te mai recunoşti, să îţi anulezi singur identitatea. „Nu vreau să sting focul, ci să-l stăpânesc, iar asta mă epuizează”, spune poeta, în timp ce visează la o vacanţă imposibilă de la toate aceste lucruri, de la lupta pentru propria identitate.
Simone Atagana Bekono construieşte foarte bine în acest volum o istorie personală care se împleteşte strâns cu cea colectivă, sens în care este foarte inspirată alegerea formulei celor două scrisori pentru a contrapuncta seria poemelor lungi, în care informaţia şi imaginile aparent disparate se tot adună, odată cu semnificaţia, şi care altfel ar curge ca un singur cântec despre facerea greşită a lumii. Şi la fel de bine construieşte şi piesele individuale, care au adâncime (istorică, dar şi psihologică) şi o structură dinamică, în acelaşi timp, care invită neîncetat la asociaţii.
Simone Atangana Bekono, înainte ca primele scântei să fie vizibile, Editura FrACTalia, anul publicării: 2022, nr. pagini: 60, traducere din neerlandeză Alexa Stoicescu
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Josep Martins / Unsplash
scrie un comentariu