Scriitorul și scenaristul israelian Yaniv Iczkovitz a făcut cunoștință lumii, prin cel de-al treilea roman al său, Fiica măcelarului, cu ea însăși. Roman premiat încă de la apariția sa în 2015, acest volum, în traducerea extraordinară a Ioanei Petridean, ia forma unui adevăr universal de la primele pagini, confruntându-și cititorul cu o atmosferă bogată, captivantă, plină de forță și personaje pe care le urmăm de-a lungul imperiului rus țarist.
La final de secol XIX (1894), Fanny Keismann decide că trebuie să își ajute sora mai mare, părăsită de Zvi-Meir, soțul convins că e un ales care trebuie să poarte mai departe glasul adevărului. În comunitățile evreilor ruși, din ce în ce mai mulți bărbați își părăsesc familiile, atrași de alte destinații sau de iluzii: Palestina, New York sau Minsk, așa cum va face chiar Zvi-Meir. Mai mult, din teama de a nu-și pierde sora după ce aceasta se aruncă în râu, dar e salvată, din teama ca depresia să nu o lase orfană și de soră, nu doar de mamă, Fanny speră că îl va convinge pe Zvi-Meir să semneze un act de divorț eliberându-și astfel sora, convinsă că „din cauza faptului că nu e dispusă să pericliteze fundația propriului cămin, multe alte cămine se destramă”. Această vilde chaya, această ființă neîmblânzită, va porni spre Minsk, iar cel care o va ajuta încă de la început va fi Jijek Breșov (născut Yoshke Berkovitits), trădat de ai săi, mobilizat în armată la vârstă fragedă din ordinul țarului Nicolae I. Sunt amândoi, într-un fel, paria și eroi, plini de curaj, dar cu povești care îi fac pe ceilalți să se cutremure sau să-și plece ochii. Fanny, fiică de măcelar, renumită pentru felul în care sacrifica animale, moștenind meseria tatălui ei, pleacă la drum cu cel mai de preț dar: cuțitul tatălui ei.
Călătoria are pe fundal un imperiu care se destramă, un imperiu supus trădărilor, infiltrărilor, iar Fanny va ajunge să-și folosească, în împrejurări neașteptate, cuțitul și împotriva oamenilor. Piotr Novak, liderul poliției secrete, șef al guberniilor Grodno și Minsk se va apropia, prin cercuri din ce în ce mai restrânse, de cei pe care, în scurt timp, un întreg imperiu ar părea că îi caută. În această călătorie care trece prin toate straturile societății, care prinde în cârligul său fiecare aspect al unei lumi care nu pare să fi apus cu adevărat nici azi, lui Fanny și lui Jijek li se alătură și Patrick Adamski (Pesach Abramson), camarad din copilărie, mobilizat cu forța împreună cu Jijek, urând la maturitate toți evreii pentru că îl abandonaseră și Shleim Cantorul, „scobitoarea”, cel care se lasă purtat de destin, cel căruia viața îi scoate în cale o răsplată după fiecare durere, cel pe care nimic nu îl poate dărâma cu adevărat pentru că nu e atașat de nimic, oricând ar putea să nu mai fie și, totuși, e un personaj-cheie.
În Fiica măcelarului, „lumea nu poate fi reparată, deoarece tocmai ruptura e aceea care o face să se învârtă”, însă personajele pornesc din inerția unor drumuri care sunt necesare, viața lor de până atunci nu mai poate continua fără o experiență care să demonstreze fragilitatea istoriei, care să scoată la iveală mașinăriile unui uriaș care a pierdut controlul propriului trup fără margini și care, totodată, să le salveze sufletul. Novak e un simbol al autorității care apune, al vicleniei inteligente care nu mai servește la nimic, al omului care caută adevărul fără a ști la ce i-ar mai fi de folos. Ironia strecurată în text întotdeauna cu umor de către Yaniv Iczkovitz accentuează senzația acestor figuri cândva impozante, dar pe care cititorul nu le mai poate lua în serios:
„Ce-ar putea oare să descopere poliția, dacă nu ar deveni ea însăși parte din toate aceste grupuri? Cum ar putea agenții să câștige încrederea rebelilor, dacă n-ar pune ei înșiși umărul la întețirea flăcărilor revoluției? Cea mai bună dovadă a eficienței poliției secrete, iar Novak știe asta, e suprimarea revoltelor pe care ea însăși le alimentează”.
Chiar dacă Novak încă impune respect, va ajunge să se întoarcă el însuși împotriva sistemului, va proteja ceea ce i se pare unica fărâmă de rațiune într-un univers al uitării.
Este un personaj care șchioapătă, întocmai ca întreaga poliție secretă, durerea se acutizează, rana se adâncește, iar eforturile sunt în zadar, frizând ridicolul: „A infiltrat cincizeci și două de cârtițe în mișcarea socialistă subterană și alte cincisprezece printre agitatorii democrați; două sute patru agenți sunt pe urmele intelectualilor și ale gânditorilor, iar o mie șaizeci de informatori stau cu ochii pe studenți. Alți șase sunt infiltrați în diverse organizații caritabile, patru au fost plantați printre hasidimi, douăzeci și unu, printre maniacii care visează să plece în Palestina, iar doisprezece agenți îi urmăresc îndeaproape pe oamenii de știință”. Cercurile se încheie, în mod surprinzător, lațul invizibil îi va aduce pe toți laolaltă într-un final cu totul neașteptat.
Coloana vertebrală e călătoria lui Fanny, iar pe ea se construiesc poveștile tuturor celorlalți. Sunt istorii personale interconectate (Pesach și Yoshke, Zvi-Meir și Novak, Fanny și Mende), sunt întâmplări care șterg granița dintre bine și rău (crimele lui Fanny comise pentru a se apăra, uciderea adjunctului de către Novak, executarea comandanților la ordinul feldmareșalului Gurko). Aici adevărul pare că se reinterpretează mereu în funcție de context, de perspectivă, de interes. Fiecare are o opinie formată despre celălalt, însă în spatele acestei opinii aflăm o poveste tulburătoare, una care adâncește tocmai drama fiecărei națiuni în parte, sub un imperiu care dictează regulile nocive. Prejudecățile cad, față în față cu faptele care demontează teoriile care, în fond, compun destine și o întreagă istorie:
„Cei doi fugari se tem unul de celălalt. Adamski a văzut cu ochii lui cât de periculoasă poate fi această femeie fragilă, dacă are cuțitul în mână, iar ea l-a văzut pe căpitan trădând-o fără să clipească. E adevărat că ulterior și-a riscat viața în încercarea de a o salva pe a ei, și nici nu poate ignora curajul de care a dat dovadă, eliberându-l pe Yoshke Berkovits, contrazicând tot ceea ce credea el despre lașii ăștia de evrei”.
Yaniv Iczkovitz trasează harta remarcabilă a unor comunități de la sfârșitul secolului, ilustrând, în același timp, cu o tușă de geniu, o societate contemporană, prinsă în mrejele unui trecut sângeros. Fatalitatea e prezentă, simțul inutilității se infiltrează în inima celor care ar trebui să facă dreptate. La polul opus, convingerile de nezdruncinat se fac vinovate de greșeli, de perpetuarea unui destin care nu poate aduce nimic bun, în care trădările și neîncrederea guvernează vieți și dezmembrează familii:
„Unii oameni nu pot fi mulțumiți niciodată. Au în minte o imagine a felului în care ar trebui să fie lucrurile, iar dacă realitatea nu corespunde acestei imagini din capul lor, nu se gândesc niciodată că ar putea fi ceva greșit cu imaginea, preferând în schimb să blameze realitatea”.
În sânul comunității evreiești, tocmai dezrădăcinarea și regulile aspre ale imperiului țarist produc suferință, cresc neîncrederea, înmulțesc trădările. În același timp, mulți dintre ei încearcă să salveze ceva, orice, să se salveze pe sine salvându-i pe alții (Fanny, Jijek, Adamski, Novak). Nu e doar misiunea de a-l aduce acasă pe evreul rătăcitor (Zvi-Meir), ci de a vindeca istoria, comunitatea, propria viață.
Dar unde stă splendoarea acestei cărți? În fiecare rând, în fiecare pagină, în fiecare descriere, în fiecare acțiune, în fiecare gând al fiecărui personaj. Yaniv Iczkovitz e un renascentist, pânza pe care scrie e uriașă, dar totul ne captivează, ne țintuiește privirea și ne farmecă. E un moralist, arată felul în care istoria a fost posibilă prin tot ceea ce au acceptat ceilalți, prin felul în care nedreptatea a fost acceptată:
„În ciuda enormei lor puteri colective, oamenii sunt mai slabi și mai supuși decât unul singur. Este oare posibil ca frica să nu fie doar o emoție care-i ia în stăpânire, ci mai curând o alegere, o alegere conștientă, care mătură totul în calea ei?”.
Iată, aici, în fond, marea dramă a fiecărei tragedii din istorie. Acceptarea, din frică, din muțenie, din lipsa acțiunii, a răului care crește și a cărui umbră se întinde uneori peste țări întregi, luând dimensiuni urieșești.
O capodoperă, fără îndoială, romanul Fiica măcelarului a căpătat succesul meritat, fiind tradus în nenumărate limbi, vorbind lumii despre suferință și salvare, despre voință și destin. De la istoria unei fermecătoare vilde chaya, Yaniv Iczkovitz țese minuțios o tapiserie fără vârstă, un roman pe care îl vom purta cu noi mult timp de-acum înainte, vinovați, într-o măsură mai mare sau mai mică, de a fi tăcut atunci când ar fi trebuit să vorbim, de a fi întors spatele atunci când ar fi trebuit să acționăm. Dar îl vom purta și ca o haină nouă, cea a alegerii conștiente, a încercării de a salva un destin, de a recupera o viață. Scrisul lui Yaniv Iczkovitz se desprinde de comun, se transpune direct în marea literatură a lumii și câștigă, odată cu cel de-al treilea roman al său, un loc în istorie, salvându-i astfel pe toți cei care nu au avut cum să se mai facă auziți.
Yaniv Iczkovitz, „Fiica măcelarului”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2022, nr. pagini: 496, traducere: Ioana Petridean
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Viktor Forgacs / Unsplash
[…] Yaniv Iczkovits a venit în luna noiembrie a acestui an la București pentru a vorbi despre romanul Fiica măcelarului, recent apărut în colecția „Raftul Denisei”. Prin intermediul Editurii Humanitas, căreia […]