Pentru cursa de alergare montană Semimaraton Curtea Domnească din Piatra-Neamț, care se va întâmpla peste trei zile, duminică, nu am făcut niciun fel de pregătire specială. De exemplu, nu am alergat pe Dealul Cârlomanu, care va fi în partea de mijloc a celor 21 K. Doar am mers în vreo două ture de recunoaștere, cu Mara și cu prietenii Laura și Radu, pe Cozla, pe traseul ieșirilor noastre de week-end. A, și am mai urcat de trei ori pârtia de schi, care va fi încercarea cea mai grea, mai ales că e chiar în prima parte. Sper să o pot aborda cu suficient calm încât să nu-mi epuizez resursele încă de la început și să pot alerga apoi pe culmile de deal cu bucurie, fără chin și jale, fără suferință.
Scriu aceste rânduri în bucărărie, pe laptop. Țin deschis Facebook-ul, mă uit la ce mai zic şi mai postează oamenii, aştept ceva, nu știu nici eu limpede ce. E poate un semn din trecut care să-mi permită să mă agăț de viața mea așa cum a fost, e poate un gând de viitor care să-mi reseteze elanurile și speranțele fărâmițate, făcute zob de amestecul de viață și ficțiune în care mă complac. Afară e un vânticel de toamnă plăcut şi un soare suportabil. Scrisul merge înainte, poticnit, dar ferm oarecum. Şi clipeşte din când în când pe fișierul Word ca nişte gene de ochi care se uită calm printr-o fereastră. Viaţa are uneori o perspectivă bună, iar scrisul o urmează supus. Pot spune că sunt mulţumit că trăiesc în România, cu toate neajunsurile. Pot spune asta? Mă apucă din când în când sentimente bune în legătură cu țara mea. O iubesc cu ură și indignare. O urăsc din iubire. Enervat de atâtea ori, însă mulțumit, să zicem. Dar unde nu sunt neajunsuri? Învăţ, de fapt, să preţuiesc acest lucru, de care în general noi românii nu prea ţinem cont, căci suntem adesea atât de critici cu noi înşine, ne vedem în culori atât de întunecate şi ne atacăm cu atâta înverşunare pe noi înșine încât te şi miri că mai vieţuim pe aici. Lumina de afară îmi este acum de ajuns, iar muzica de la radio e un acompaniament binevenit. Mi se pare că sunt pe aceeaşi lungime de undă cu această clipă umilă suspendată în timp.
Sincer, prefer aceste neajunsuri celor de la München din primăvarea anului 2015, când am vrut să plec, să emigrez, să uit că sunt de undeva anume de pe Pământ și să mă pierd în masa mare globalizată a omenirii călătoare. Scriu pe laptop, pentru că rareori mai scriu de mână. Faza asta se mai întâmplă în călătorii, când nu uit să-mi iau carnetele la mine, dar ea aparține deja, simt, unui trecut care nu pare să vină înspre prezent, ci mai degrabă se îndepărtează înspre trecutul lui îndepărtat, înspre trecutul trecutului. Este acolo ceva ce mă așteaptă cu drag să revin, sunt poate zilele acelea din Englischer Garten în care simțeam că sunt zero infinit, nimeni nicăieri niciodată trecând pe sub tufele înflorite deja în martie și admirând surferii de pe râul Isar. Și alergătorii. E timpul, poate, să dau măcar o tură prin acele colțuri de memorie. O voi face, poate, printre alergări și gânduri despre scris și viață amestecate, poate nu în ordinea așteptată, dar voi ajunge și acolo, e un pliu al timpului pe care îmi doresc să-l revăd, fie și în trecere. Pentru moment însă sunt interesat să avansez măcar câțiva K, întocmai ca la alergat, pe culoarul unor retrăiri amestecate, pentru că înaintarea aceasta de care am devenit dependent privește, poate, și acel episod german, unul dintre ele, în care nu numai că scrisul a dispărut cu totul, dar și viața parcă se suspendase undeva în neant. Nu mai existam.
Am scris – ca să revin la ceea ce mă doare acum mai mult sau, în fine, la ceea ce a venit la rând – în prima tinerețe, în anii primelor poezii, pe foi și carnete, pe tot felul de colţuri de mese, prin cabinete medicale, pe băncile din parcul sanatoriului în care am îngrijit bolnavi şi am locuit şi prin laboratoarele în care am lucrat, în pauzele de taifas și cafea. Proza necesită un pic mai multă aşezare, se știe, dar poezia se poate scrie şi aşa, „pe genunchi”. Mai târziu, peste ani, după ce am coborât de la sanatoriul din munţi, am reuşit să-mi cumpăr şi un birou în casa noastră închiriată, dar multă vreme, chiar după ce ne-am mutat în apartamentul cumpărat, nu prea am avut un loc propriu-zis al meu. Nici nu-l căutam, pentru că mereu fie copiii trebuiau să-şi facă temele, fie Mara să lucreze la hârtiile ei. Nu m-am plâns şi nu mă plâng, nicidecum, pentru că am lucrat şi în aceste condiţii foarte bine, dar de când copiii au crescut și au plecat la rosturile lor, Mara şi cu mine ne-am reorganizat, cu toate cărţile şi lucrurile care se adună mereu, cu tot. Aşa se face că deși prefer de multe ori să lucrez la masa din bucătărie, am şi eu de câțiva ani un colţ în casă doar al meu, care este chiar un birou aşezat sub rafturile cu cărți, înspre uşa din sufragerie care dă în balcon. Nu e cine ştie ce, dar tot e ceva decât nimic, mai ales că acum nu se mai adună hârtiile, pentru că munca se întâmplă mai mult pe computer. Lucrez cu plăcere la acest birou, în special pentru că în ultimul timp, după ce am scris romanele Planuri de viaţă și Fericire sub limite, după ce am trecut și prin forja resetărilor himeriste ale altor volume de poezie, sunt prins de scrierea acestor confesiuni. De alfel, în ultimii ani mi-am scris cărţile şi prin nişte rezidenţe literare occidentale în care am avut şi spaţiu şi timp mai mult chiar decât aş fi avut nevoie, dacă pot spune aşa, iar faptul acesta mi-a pus în mişcare resursele de inspiraţie, deși mai degrabă de răbdare şi rezistenţă, într-un mod pe care nu l-aş fi cunoscut fără şansa ieşirilor în străinătate. Mintea unui scriitor are nevoie de schimbări exterioare, de diversitate. Eu unul cel puţin aşa funcţionez, am nevoie să schimb peisajul din când în când, să văd lume nouă. Nu mai scriu dimineaţa, pentru că alergatul s-a infiltrat în viața mea și nu mai este loc de scris la orele matinale. Acum, dacă mă trezesc pe la 5, îmi fac alergarea, iar până pe la 7,30, când trebuie să plec la serviciu, încerc să-mi beau și cafeaua. Scrisul s-a mutat după-amiaza și seara. Este, la urma urmei, și acesta un moment foarte bun al zilei, în care gândurile, chiar dacă sunt pline de întâmplările zilei, sunt încă limpezi, iar încrederea în forţele proprii intactă. Nu am nişte reguli, dar ştiu, am învăţat că disciplina, în special când scrii proză, este un instrument foarte eficient. Uneori scriu mai mult, alteori mai puţin, dar ceea ce este cu adevărat important este să-mi fie limpede subiectul, să am clare în cap situaţiile, scenele, personajele. Serile, după scris, citesc câteva pagini din romane clasice sau dintre cele mai noi, pentru că simt că reușesc astfel să-mi menţin tonusul, tonul, entuziasmul şi – de ce nu? – inspiraţia. Încerc, de fapt, să mă mențin pe linia de plutire.
În zilele astea nici nu-mi mai arde de scris, de fapt. Vorbesc și eu ca să mă aflu în treabă. Vorbesc singur pe fișierul acesta și mă prefac binișor că am un rol de scriitor. Nu e decât amăgire, o știu prea bine. Pentru că nici kilometrii alergați, nici paginile sau numărul de cuvinte adunate pe foi sau pe paginile electronice nu reușesc să-mi ofere intensitatea aceea de trăire pe care am cunoscut-o în săptămânile din Bavaria. Se vede că va trebui să ajung și acolo. De ce nu? Este o fază a vieții mele de alergător haotic.
Acum încă mă gândesc, totuși, la cursa de semimaraton de la noi din oraș, pentru care cred că sunt pregătit. Așa simt, așa cred. Poate că nu sunt. Voi vedea, mai cu seamă când voi da piept cu pârtia monstruoasă cu înclinație ucigătoare și când voi tropăi în ritmul meu printre alergătorii siguri pe ei, pregătiți și hotărâți să învingă. Scrisul pe aceste fișiere a trecut pe planul doi, poate chiar pe trei și – cine mai știe? – este chiar uitat. Știu că sunt câțiva cititori care așteaptă cu mult interes sâmbăta episodul la cafeaua de dimineață, dar acum nu mă pot concentra la scris și mă tem că nu voi fi gata la timp cu cele 3000 de cuvinte. Voi vedea. Scriu doar așa, pentru mine, ca să nu-mi ies din mână. Dacă voi fi gata cu paginile, le voi trimite, dacă nu, nu. Cred că sunt interesat și am chiar o grijă să nu ies cumva din zona de libertate totală în care mi-am propus să trăiesc cât timp voi mai avea. Este o prostie și o iluzie înduioșătoare, știu, dar încercarea și simplul fapt că mă gândesc la ea este, poate, totul.
Acum două zile am făcut 5 K pe străzile din cartier și a fost pentru prima dată de când a coborât toamna când nu am mai simțit disconfortul legat de frig și întuneric. Mi-am zis că nu mă poate opri vremea proastă. Mi-am tras bluza cu mânecă lungă peste tricou, ba chiar și hanoracul, mi-am acoperit capul cu o bandană, mi-am pus peste colanți niște pantaloni scurți de jogging, mănuși în mâini și am ieșit în intemperii. Senzația că se apropie iarna cu sărbătorile ei care mă emoționează și mă fac să mă gândesc la nemurire, veșnicie, viața de după moarte, infinit și alte drăgălășenii din astea. Ritmul obișnuit, pe trotuar, pace-ul meu de 5 și ceva din care nu pot ieși, pe care nu îl pot depăși, rulmenții gândurilor care se rotesc în legea lor, peisajul prin care trec, străin total al propriei înstrăinări duse pe coclauri străine, administrator al unor planuri de participare și implicare, de ținere a unor legături, de vorbit la conferințe și workshop-uri, de schimbat lumea mare căreia nu-i pasă de încordările mele civice, de contribuții și prezență, de ieșire din zona de așteptare, de menținere pe culoarul de alergare al timpului meu, al epocii mele uluitoare care îmi dă grandoarea de a mă simți liber în mijlocul unui hățiș de dependențe și obligații. Voi merge și la conferința de la Bârlad, și la cea de la Tecuci, peste tot, nu mai știu unde, oriunde se pun la cale explorări uluitoare despre asistența medicală în partea noastră de lume. Voi ajunge, voi vorbi cu aerul că este chiar important ceea ce spun, că lumea are nevoie de mine și de părerile mele, că ar suferi dacă nu aș fi acolo și așa mai departe. Evident, cu tot elanul de voluntar de care sunt în stare, ca întotdeauna. Voluntar, firește. Patriot. Un patriot care își luase lumea în cap și care s-a întors după doar câteva săptămâni cu coada între picioare. Păcătos sentimental și trist, visător cu ochii deschiși, himerist incurabil, looser pe multiple planuri, poate chiar pe toate.
Alerg, așa încredințat de unul singur în capul meu că îmi fac datoria și cine mai știe ce, cu toate implicările și participările prin care îmi propun să schimb lumea, alerg pe frig și întuneric, împotriva evidenței că ar putea fi ceva cu totul lipsit de sens, ceea ce e limpede că nu voi afla niciodată. Mi-am amintit de diminețile reci de la München, unde era primăvară, nu toamnă ca aici acum, dar tot frig, diminețile de acum câțiva ani când am fost cât pe ce să devin neamț, să mă adaptez la muncă acolo și să-mi trăiesc viața mai departe așa. Îmi făcusem toate formele, contract de muncă, asigurări pe la Siemens, conturi pe la bănci, îmi veneau deja facturi prin cutia poștală. Aveam până și prieteni cu care avusesem timp să ne și trotilăm la un grătar în grădina lor de neuitat din centrul orașului, o oază de fericire a unor români deveniți nemți-nemți în Germania. Eu nu aveam nimic, necum o oază, dar nici măcar o ziulică măruntă de fericire acolo. Îmi amintesc și acum, aceasta e clipirea becului din cap, da. Și poate ar trebui să merg așa pe firul lucrurilor înspre acele zile bizare, nemțești, extraterestre, nu știu cum, răsucite, când am încercat cu adevărat transplantul în altă lume. Nu mai era o excursie, era ca o scoatere din rădăcină și o replantare într-un sol nou, străin, deși familiar într-un fel, era încercarea mea disperată de a pleca din Estul Vestului meu și de a scăpa, îmi ziceam, de năduf. Eram pe unul din peroanele metroului și ascultam cum vocea conductorului de tren la plecarea din staţia Marienplatz striga pe ton egal „Bitte, züruck bleiben!”. Cred că îmi găsisem un loc pe banchetele faţă în faţă rezervate pentru familii din spatele vagonului. Nu prea erau călători la ora aceea matinală, aşa că nu-mi făceam griji că aș putea încălca vreo regulă. În vagon nu erau familii care să profite de colţul lor. Era bine că mă puteam bucura de căldura din interior. Mă învârtisem fără rost prin Marienplatz câteva ceasuri, pentru că nu aveam unde să mă duc până la momentul în care trebuia să ajung la interviu, la centrul de îngrijire a bătrânilor, şi m-a luat frigul. Deși era în martie, iarna era încă la ea acasă. Eram hotărât să merg la interviu. Ora nouă trebuia să fie ora nouă. Eram, totuşi, în Germania, în inima Bavariei. Nu era recomandabil să întârzii. Sau cel puţin aşa credeam atunci. Mi se învăluiau în cap toate etichetele despre nemţi: corectitudine, punctualitate etc. După câteva stații am coborât. Era încă devreme, dar mai bine stăteam şi aşteptam pe holurile centrului decât să întârzii. Nemţii şi obsesia lor pentru punctualitate şi ordine. Nu departe erau Alpii. Parcă le simțeam briza răcoroasă. Nu am spus însă nimănui asta de teamă să nu stârnesc suspiciuni. Era puţin probabil să simtă şi alţii ceea ce simțeam eu. Iar lumea e bănuitoare. Se uită la tine un pic mai lung decât ar face-o de obicei, apoi, lămurită, schimbă subiectul. Lumea. De altfel, nici nu aș fi avut cui să spun. Văzusem Alpii din avion, când mă întorceam de la Amsterdam şi poate de aceea mă gândeam la vârfurile lor înzăpezite şi la răcoarea lor. Ca o hartă în relief şi în culori, din acelea care se găseau prin anii şaptezeci până şi în şcolile de ţară, spre încântarea profesorilor navetişti care, după ce se încălzeau la sobele încinse de cărbuni şi îşi trăgeau răsuflarea, arătau cu arătătorul râurile albastre, lacurile, munţii şi câmpiile României unei clase de elevi veşnic buimăciţi de somn, dar sănătoşi, roşii în obraji. Copilăria e departe, dar nu pentru că au trecut anii, ci pentru că nu mai găsesc starea de atunci. Niciodată. Niciodată. Alpii albiţi de zăpadă, jos, ca pe harta meşteşugită. Copilăria departe, în urmă, ca într-un film alb-negru. Acolo, în aşteptare, îmi treceau prin minte toate momentele cursului de storytelling, în special ţigara pe care o fumam afară, pe terasa cu flăcări de gaz pentru încălzirea clienţilor. Aveam un moment plăcut în pauza dintre prelegeri sau workshop-uri când ieşeam pentru o ţigară. Holul centrului era luminos, cu toate piesele de mobilier în albastru, un hol albastru, cu scaune de plastic albastre, cu uşi albastre la lift, cu uniforme albastre. Cu panoul de onoare cu pozele bătrânilor din comitet cu rame albastre. Cât de bine îmi aminteau panourile acelea cu poze de panourile de onoare din vremea lui Ceauşescu. Bătrânii zâmbeau în poze. Era cald şi miroasea a mâncare. Nu numai a mâncare. Parcă se mai insinua şi un miros de altceva. Bănuiam că ar fi fost miros de urină şi fecale, dar mă şi temeam că mă înşelam, deşi, în fond, venisem acolo la îngrijit bătrâni. Iar rahatul pute. Rahatul bătrânilor. Nu poate fi scos cu niciun detergent. Înţelegeam perfect asta şi nu mergeam mai departe cu acest gând, nu-l cercetam. Cel puţin nu în acel moment. Voi mai avea timp, mă gândeam, când aveam să încep lucrul.
Nu ştiam cum avea să fie viaţa mea acolo. O nelinişte pusese stăpânire pe mine, chiar dacă nu cine ştie ce. Era poate doar aşa, emoţia schimbării locului. Din Piatra Neamţ la München era, totuși, o schimbare de loc. Nu aș fi ajuns acolo dacă avionul nu şi-ar fi amânat plecarea de pe aeroportul Franz Josef Strauss. Se apucase să ningă abundent, cu fulgi imenşi, nu se mai vedea nici în cer, nici în pământ. Lufthansa ne oferise o noapte la un hotel în apropiere, iar dimineaţa urma să plec cu un alt avion la Cluj. Mara mă aştepta acolo ca să revenim apoi amândoi cu maşina la München. Drumurile nu erau simple, de la Cluj la München şi invers. Nu era ca în problemele de matematică de la şcoală, cu punctele A și B. Nu, drumurile au uneori ceva complicat în ele, ceva care amestecă idei şi situaţii, oameni şi situaţii. Sentimente, chiar şi destul de des. Sentimentul de înstrăinare pe care l-am simţit la masa din aeroport pentru Internet. Mi-am aşezat geanta pe suportul de marmură pe care se afla şi computerul, apoi am început cu Facebook-ul. Nu pentru că nu aș mai fi putut de dor de văzut ce se mai întâmpla în reţea, ci mai ales pentru că ştiam că acolo aveam şanse să găsesc pe cineva online, poate chiar pe Mara. În stânga mea, un bărbat tânăr şi o femeie cu vârstă incertă se uitau împreună pe ecranul computerului la nişte poze de familie. Ea vorbea tare, ruseşte. El vorbea la fel de tare într-o engleză americană lipsită de inhibiţii. Cât de încântată era ea să-i arate americanului viața ei din Rusia, şi căţelul de la ţară, undeva lângă Moscova, şi pisica birmaneză din apartamentul de la Moscova, și florile de pe pervaz. Iar el, un tânăr dezinvolt, îşi manifesta încântarea cu un „Yeah!” repetat când şi când şi cu întrebări scurte despre coada căţelului sau baticul colorat de pe capul unei rude a rusoacei într-o poză din faţa casei cu geamuri cu tâmplărie albastră. Şi izbucneau în râs din când în când, amândoi odată. Erau fericiţi. Erau fericiţi oare împreună? Poate. Astăzi, cu războiul din Ucraina pornit de ruși, poate că nu ar mai fi putut avea loc o astfel de scenă. Sau poate că da. Nu știu. Viețile oamenilor au parcursurile lor, nu țin cont de chestiile mari, de istorie. Lumea e plină de combinaţii fel de fel. Şi ce-mi păsa mie? De altfel, nu eram deranjat chiar deloc de vorbăria lor. Eram mulţumit doar că îmi găsisem un loc la computer. Am intrat pe Facebook după ce am setat o parolă pentru cele 40 de minute de acces la Internet gratis oferite de aeroport, cum era atunci, dar, din păcate, Mara nu era online. Am decis să aștept. Văd clipa. Era o așteptare egală. Așa cum așteptam un pic mai târziu cuminte, pe unul din şirurile de scaune albastre, în dimineața interviului de la centrul de bătrâni. Nişte femei au intrat pe nişte uşi laterale şi au deschis nişte birouri, în zăngănit de chei şi bufnituri de uşi. Lumea germană dintr-un Altenzentrum de undeva din München se punea în mişcare. O femeie slăbuţă, cu părul alb, lung, tuns oblic în dreptul umerilor a ieșit din biroul din capătul holului şi s-a îndreptat chiar înspre mine cu un fel de atitudine politicoasă studiată și naturală totodată. Mi-a spus bună dimineaţa în germană, iar eu i-am răspuns cu acel „Guten Morgen!” cu uşor accent, apoi m-a întrebat despre interviu şi dacă aș dori să intru să stau de vorbă cu comisia. Era întrunită, așadar, o comisie. Pentru mine. O comisie germană. Da, doream, cum să nu? Era negreșit o comisie. Toate bune până acolo. Nemţoaica părea mulţumită de conversaţie şi de faptul că se înţelegea cu acel român rătăcit pe acolo, cu românul care eram. Iar eu încercam să mă port cât se poate de firesc, fără să reușesc, forțat, cam anchilozat, de înțeles, poate, pentru condiţiile de emoţii şi chiar de stres ale momentului. Doar un singur lucru nu-mi era la îndemână: Corina, prietena mea, nu venise. Corina, care m-a recomandat pentru acel post de infirmier, asistent sau ce o fi fost, care lucra acolo şi avea chiar viaţa ei acolo în cartier, colega de liceu cu care nu mai vorbisem de un car de ani dar pe care o prinsesem pe Facebook. Absenţa ei nu-mi pica bine deloc. Mă bazasem pe ea ca să mă ajute cu intermedierea conversaţiei. Îmi era teamă că nu voi înţelege ce aveam să fiu întrebat, ce mi se va spune. Cine ştie? O fi avut ceva probleme cu copiii. Copiii răcesc, se accidentează, vor mereu fel de fel de lucruri, plâng, îi doare capul, îi doare stomacul, vor să fie îmbrăţişaţi. Eu aproape că uitasem de anii când Ina și Ovidiu fuseseră mici. Erau mari acum, deja în câmpul muncii, cum se spune. Iar eu un tată cu copii mari care se pornise tinerește într-o aventură a schimbării. Mai mare jalea. Pentru că la întrebarea ce căutam acolo nu aveam niciun răspuns. Nu aveam să-l aflu nici în toate zilele care au urmat, în care singurul lucru bun a fost, poate, că în unele momente am simțit că reușeam să aduc, prin prezență și prin îngrijiri, un pic de alinare acelor bătrâni cu diferite forme de demență și uitați de familii sau pur și simplu lăsați cu încredere și, posibil, cu conștiința împăcată undeva, în acel centru, pentru a-și putea vedea mai departe de job-uri, de familii, de viață. Nu poți judeca lucrurile astea. Sunt delicate și cumva pe muchie. Nici nu o voi face. Fiecare cu viața lui.
Nici acum, când mă pregătesc sufletește pentru Semimaraton Curtea Domnească, nu am un răspuns la întrebarea mea. Știu însă că măcar voi încerca să-l aflu scriind aici. Poate imediat săptămâna viitoare, după ce voi fi alergat pe crestele împădurite de pe Cozla și Cârlomanu și îmi voi fi bifat în lista de competiții isprava extraordinară, nemaipomenită și cosmică a primului semimaraton oficial de când m-am pornit pe alergat speriat de boală și de trecerea timpului. Mi-am pus deoparte echipamentul și am de gând să las lucrurile în voia lor.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu