Scriitoarea Saou Ichikawa a debutat în 2023 cu romanul Cocoșata, tradus la noi din japoneză de Monica Tamaș și publicat anul acesta de Editura Polirom. Debutul a fost premiat de publicația japoneză Bungakukai și a obținut și mult râvnitul Premiu Akutagawa.
Saou Ichikawa este, fără îndoială, o voce curajoasă și nonconformistă în peisajul literaturii contemporane din Japonia și, în același timp, din lumea întreagă. Într-un roman de aproximativ 120 de pagini, Ichikawa, care suferă de miopatie congenitală și care nu poate respira fără ajutorul unui ventilator și nici nu se poate deplasa fără ajutorul unui scaun cu rotile, sparge bariere printr-un curaj necesar atunci când vrem să doborâm zidurile din jurul unor subiecte tabu sau prejudecăți.
Aduce astfel în discuție problema avortului pentru situațiile în care sunt depistate anomalii și confirmări ale unor viitori copii cu dizabilități. Expune problematica vieții sexuale în cazul unei persoane cu dizabilități și dovedește o abilitate extraordinară de autoironie, de umor și originalitate atunci când își conturează personajul din roman, incluzând și elemente autobiografice. La cei peste patruzeci de ani ai săi, Shaka studiază pentru a termina o facultate, dar își petrece timpul liber scriind articole erotice și scurte povestiri pentru site-uri de profil. Imaginația ei debordantă e în contradicție cu viața reală pe care o duce în clinica specializată, acolo unde este îngrijită cu atenție datorită banilor moșteniți de la părinți. Ocazional, tweeturile pe care le transmite în mediul online sunt exact tăișurile ascuțite ale unei minți care vrea să provoace răspunsuri utile în mintea celor care iau totul de-a gata și care nu își pun niciodată cu adevărat problema dificultăților pe care le întâmpină constant persoanele cu dizabilități. Își donează periodic câștigurile, la adăpostul averii moștenite și, în același timp, își imaginează o existență paralelă în hap-barurile din Japonia (happening bars – cluburi de swingeri din Japonia).
Fiecare aspect al acestei existențe e menit să atragă atenția asupra existenței însăși – sunt aici, exist, am dorințe, sunt vie – pare să spună Shaka. Cu o minte sclipitoare, onestitatea față de dificultatea acestei vieți pline de obstacole ajunge la ceilalți sub forma unei opere fără cusur:
Mi se întâmplă destul de rar să-mi simt plămânii curați până la acea oră din zi. De obicei, mucusul pe care nu-l pot elimina tușind se acumulează în plămânul drept, producându-mi senzația unui pneumotorax. Mi-ar fi fost mai ușor să mă spăl repede pe dinți și să mă conectez la ventilator, dar nu-mi terminasem norma de citit din bibliografie, cărțile fiind prea grele ca să le aduc cu mine în pat. Conform Istoriei corpului, editate de Corbin, Courtin și Vigarello, corturile cu ciudați de la circ au intrat în declin grație „criminalizării privirii”, la începutul secolului XX, în locul acestora ajungând să fie apreciați monștrii de la Hollywood. Odată ce oroarea a fost atenuată de costumele de monștri pe care le purtau actorii, publicul s-a putut distra uitându-se la corpurile diforme fără rezerve sau mustrări de conștiință.
Mai mult de atât, nu doar existența ei e sub lupă, nu doar chemarea spre empatie e unul dintre efecte, ci și o clară și tulburătoare dorință inevitabilă de a ne înțelege mai bine propriile vieți, de a le privi în profunzime, de a lăsa la iveală acele dorințe pe care le ascundem în spatele prejudecăților, de a înțelege mai bine ce contează cu adevărat – drepturile persoanelor cu dizabilități sau dorința majorității de a vedea o pictură precum Mona Lisa? (Când a fost expusă la Muzeul Național din Tokyo în 1974, instituția a refuzat să aloce o zi doar pentru accesul persoanelor cu dizabilități.) Ne cere, printr-un roman uluitor, să înțelegem că oamenii cu dizabilități sunt oameni.
Perspectiva referitoare la posibilitatea neîngrădită de a face avort în cazul unui copil cu dizabilități se construiește de la o întâmplare din 1974 atunci când Tomoko Yonezu, membră a Mișcării pentru Emanciparea Femeilor din Japonia și activistă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, a stropit cu vopsea geamul care proteja tabloul Mona Lisa, împrumutat Muzeului Național din Tokyo, „în semn de protest față de restricționarea accesului persoanelor cu dizabilități la o singură zi, pentru a se evita aglomerarea în spațiul expozițional”:
La vremea respectivă, mișcarea pentru modificarea legislației despre avort crease un conflict uriaș între grupurile de femei care nu-și doreau să ducă până la capăt sarcina dacă știau că urma să li se nască un copil cu dizabilități și persoanele cu dizabilități care nu-și doreau ca respectivii copii să fie omorâți. Cele două părți au fuzionat într-un fel de sinteză hegeliană pentru a identifica drept dușman comun societatea, cea care făcuse în așa fel încât, pentru o mulțime de persoane, avortul să fie singura soluție viabilă. (...) În 1996, legea a fost în sfârșit amendată, iar persoanelor cu dizabilități li s-a recunoscut dreptul de a se reproduce, însă evoluția tehnologiilor reproductive și comodificarea acestora au făcut ca uciderea copiilor despre care se știa că se vor naște cu dizabilități să devină în cele din urmă o practică obișnuită pentru multe cupluri. Probabil că în viitorul apropiat acest lucru va fi chiar mai ieftin și va constitui din ce în ce mai puțin un eveniment în viața persoanei care avortează.
În cazul ăsta, care era problema dacă o persoană cu handicap ar fi dorit să rămână însărcinată cu intenția de-a avorta?
Asta n-ar fi putut echilibra în sfârșit lucrurile?
O viață limitată de miopatia miotubulară explodează în nenumărate fațete ale creativității și dorințelor, ale aplecării asupra vieții și morții în egală măsură. Fără a avea o dizabilitate, un corp sănătos se îndreaptă, mai devreme sau mai târziu, în aceeași direcție. Însă, în tot acest timp, ce protejăm? Eliminăm tabuurile pentru a face mai ușoară viața celor care sunt marginalizați deseori de societate sau ne ferim privirile la adăpostul privilegiului pur întâmplător al unui corp lipsit de dizabilități? Saou Ichikawa nu iartă pe nimeni, ajutată de franchețea subiectelor pe care le atinge în acest roman:
Cu cât trecea mai mult din timpul vieții mele, cu atât corpul meu devenea mai distorsionat și se destrăma mai tare. Nu mă destrămam spre moarte. Mai degrabă mă destrămam pentru a trăi, destrămarea era mărturia tuturor momentelor în care rezistasem trecerii timpului. Asta făcea din dizabilitatea mea ceva întru totul diferit de decrepitudinea îmbătrânirii sau de bolile grave prin care ar fi putut trece persoanele sănătoase, cele ale căror trupuri înaintează către distrugere uniform și în mod asemănător, cele care se deosebesc între ele numai prin momentele în care apare boala sau se instalează bătrânețea.
Cu fiecare carte citită, coloana mea vertebrală se curba și mai mult, strivindu-mi plămânii, deschizându-mi o gaură în gât; când mergeam, mă loveam la cap – ca să trăiască, trupul meu se frânge.
Iată cum, fără detalii inutile, fără ca subiectul principal să fie completamente artificial, se naște literatura adevărată. Cu elemente autobiografice învelite în tulburătoarea și splendida ficțiune a minții. Cu personaje în care ajung să se regăsească cei mai mulți cititori, fără a avea, la prima vedere, nimic în comun cu protagonista. Când Shaka se hotărăște că vrea să rămână însărcinată doar pentru a face un avort, conștientă că propriul corp n-ar putea duce la capăt sarcina, nu o face din dorința de a avorta, ci din dorința de a trăi o fărâmă din ceea ce trăiesc femeile care pot alege în mod real. În același timp, subliniază și dreptul femeii de a alege pentru corpul său, în egală măsură cu dreptul persoanelor cu dizabilități de a avea, inclusiv în privința avortului, drepturi egale.
Societatea, inamicul comun inevitabil, trebuie să se supună. Un astfel de roman arată cu degetul spre cei inabordabili, spre cei care ar refuza o discuție deschisă despre tot ceea ce explorează Saou Ichikawa aici (fără a cădea nici măcar o secundă în păcatul tonului moralizator). Și, tocmai din aceste motive, acest roman ar trebui citit cu atât mai mult de aceștia.
Saou Ichikawa, „Cocoșata”, Editura Polirom, anul publicării: 2025, nr. pagini: 128, traducere din limba japoneză și note de Monica Tamaș
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Nguyen Minh / Unsplash
scrie un comentariu