Frumusețea literaturii este că ne poate invita la o introspecție activă, la o discuție cu sinele nostru, într-un spațiu (in)confortabil. Romanul „Ultima carte” de Marian Coman este, în acest sens, o experiență metatextuală, în care realitatea și ficțiunea se privesc în oglindă până la contopire. Publicată în 2024 la Editura Nemira, în colecția n’autor, cartea devine un teritoriu de graniță între lumi, în care logica și emoția, tehnologia și memoria, iubirea și pierderea se amestecă într-o construcție narativă deopotrivă elegantă și tulburătoare.
Povestea se desfășoară pe două planuri: Alex, un programator aparent banal, trăiește o zi care se dovedește a fi ultima alături de Ada, iubita lui. Însă această zi nu este doar un rămas-bun sentimental, ci și începutul unei rupturi în structura liniară a timpului. În paralel, Manu, un scriitor aflat în derivă creativă, se confruntă cu o realitate în care ideile, cuvintele și personajele scapă de sub control. Cele două destine se împletesc, iar literatura capătă o consistență stranie, aproape periculoasă. Scriitorul nu mai este doar un demiurg, ci și o victimă a propriei ficțiuni, prins într-o narațiune care îl depășește.
Marian Coman orchestrează cu precizie o meditație despre identitate, memorie și actul creator. Timpul nu mai este un simplu decor, ci un personaj în sine, capricios, elastic, cu accente de fantastic și științifico-fantastic. Cititorul este invitat să pășească într-un labirint în care răspunsurile nu sunt servite, ci întrevăzute, iar sensurile se construiesc în straturi, asemenea amintirilor care refuză să se lase uitate.
De fapt, dacă e să recunoaștem, „Ultima carte” propune o reflecție subtilă asupra felului în care literatura modelează percepția asupra realității. Nu întâmplător, cartea este populată de oglinzi narative, aluzii culturale, structuri recursive și jocuri de perspectivă. Relația autor-personaj nu mai este una de dominație, ci de interdependență fragilă. Manu scrie despre Alex? Sau Alex trăiește ceea ce Manu nu mai poate să scrie? Întrebarea rămâne deschisă, iar frumusețea romanului rezidă tocmai în refuzul de a oferi certitudini.
Moartea Adei, care declanșează întreaga avalanșă de evenimente, nu este doar o traumă personală, ci un simbol al dispariției sensului, o metaforă a fragilității firului narativ care ne ține împreună. În același timp, iubirea dintre Alex și Ada este redată cu o delicatețe care contrastează cu teroarea existențială ce străbate romanul. Este, în fond, o iubire care transcende timpul și care, tocmai prin pierdere, capătă consistență.
Stilul lui Marian Coman alternează între poetic și tehnic, între fraze cu un lirism reținut și pasaje în care vocile personajelor sunt reduse la coduri, ecouri, urme. Este un stil care cere atenție, dar recompensează cu o lectură densă, incitantă chiar prin nuanță și subtilitate.
Ce mi-a plăcut, în mod special, este faptul că autorul nu doar că pune întrebări, ci le transformă în mecanisme narative. De la posibila călătorie în timp până la răsturnarea ordinii cronologice, totul pare regizat cu intenție, fără a cădea însă într-o capcană a artificialului. Universul romanului este pe cât de coerent, pe atât de destabilizant: o lume în care scrisul însuși poate modifica prezentul, dar și în care paginile nescrise pot deveni capcane ale conștiinței.
Trebuie să recunosc că lectura cărții cere atenție și implicare, transformând cititorul într-un soi de complice. Autorul ne propune astfel un roman viu, cu straturi de interpretare ce se dezvăluie treptat. Ce reușește Marian Coman, cu o siguranță a construcției care vine dintr-o experiență literară matură, este să combine emoția autentică a pierderii cu provocarea intelectuală a ficțiunii. Trebuie să recunoaștem că „Ultima carte” e o demonstrație veridică a faptului că literatura română contemporană poate fi și actuală, și sofisticată, fără a-și pierde caracterul universal.
Într-o epocă în care totul pare a fi fost deja spus, Marian Coman scrie nu doar o poveste, ci o ars poetica în care scriitorul e, la rândul său, scris. Așadar, „Ultima carte” nu este despre un sfârșit, ci despre o (re)naștere: a sensului, a memoriei, a literaturii care mai are ceva important de spus.
Marian Coman, „Ultima carte”, Editura Nemira, anul publicării: 2024, nr. pagini: 176
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu