Din toate cărțile pe care le scrie Andreï Makine străbate o melancolie fără seamăn. Și de data aceasta, în Calendarul unei vechi iubiri, protagonistul e învăluit de un dor pe care nici trecerea timpului nu-l poate șterge. Cea mai nouă traducere, din limba franceză, apărută la Editura Polirom și semnată de Alexandra Cozmolici, e un foarte bun exemplu în această privință.
Valdas, adolescentul cu prenume lituanian, moștenire din partea mamei pe care o pierduse la șase ani, e fascinat de mama sa vitregă, Lera, și de piesele de teatru improvizate la vila Alizé în Crimeea. Convins că trăiește „de partea luminoasă a lumii”, Valdas Bataev descoperă treptat că totul e o aparență crudă: de la faptul că mama vitregă îl înșală pe tatăl său cu un bărbat mult mai tânăr până la coborârea din micul colț de rai într-o realitate în care o tânără cu doar câțiva ani mai mare e nevoită să ajute contrabandiștii de tutun pentru a face rost de bani de mâncare:
„Așadar, toate astea nu erau decât teatru! Un joc ale cărui mistere începea să le descâlcească din ce în ce mai bine: senzualitatea trupurilor, puterea banilor... Două forțe care făceau lumea să se-nvârtă. Căsătorii, cariere, manevre de seducție, poziții de nababi pentru unii, grimase de genii artistice pentru alții. Și, la biserică, o șleahtă minunată de ipocriți.”
Prins în calendarul vechii Rusii și al celei dintâi iubiri, captiv deopotrivă în realitatea Primului Război Mondial, la doar șaptesprezece ani, Valdas va fi martorul spectacolului dureros al lumii. Valdas este, cum scrie Le Monde, un „bătrân rus marcat pentru totdeauna de prima femeie pe care a strâns-o în braţe”, dar este și martorul și participantul la un secol de zbucium, război civil și două războaie mondiale. „Există oare ceva mai oribil decât un război?” va fi întrebarea pe care o va primi protagonistul care, imediat, se va gândi: „Da, un război civil”. Melancolia care îi cucerește sufletul („Părea că și numai plecarea acelei femei, că și simpla ei absență ar fi de-ajuns să poată umple o viață lungă, pe altă planetă”) rămâne singurul înveliș care-l protejează și care, la finalul vieții, îl ajută să nu curme alte două destine și să le dea libertatea de a se iubi.
Din turnul de fildeș în care își trăiește adolescența, începe să vadă primele semne ale unei realități care se surpă sub propria superficialitate, oricât de cuceritoare:
„Când s-a potolit zbuciumul, i s-a părut că înțelege secretul existenței prospere pe care i-o oferă vila Alizé. Mai mult decât apartenența la clasa privilegiaților, acolo puteai gusta complexitatea sentimentelor, eleganța manierelor, o întreagă gramatică a seducției, feluritele vinuri, parfumuri, miile de nuanțe ale cuvintelor. Ca lentoarea cu care Lera și Tomine înaintau spre noaptea lor de dragoste. Și până și copcile corsetului, greu de desfăcut, deveneau necesare pentru a înteți pofta de-a poseda. Da, un joc teatral, mai important decât realitatea însăși.”
La polul opus e realitatea unui război care obligă tinerii de șaptesprezece ani să meargă pe front pentru a căra cadavre. Tânărul combatant al Armatei Albe va vedea și cum nimeni din cei apropiați nu-l așteaptă. Pierde legătura cu mama sa, logodnica se căsătorește cu altcineva, războiul construiește distanțe de nestrăbătut.
Parisul îl adăpostește în timp ce lucrează ca taximetrist, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial e arestat de Gestapo, în 1944, acuzat că transporta colete pentru cei din Rezistența franceză. Într-un fel ciuntit, viața e de partea lui și de data aceasta și reușește să scape. Amintirile despre Crimeea palpită cu nostalgia unor timpuri de altădată. Sankt-Petersburgul aparține de o țară care nu mai e a lui, o țară care nu mai există.
Nu fusese cu adevărat viu decât în zilele petrecute alături de Taia, tânăra „contrabandistă” din adolescența lui, în Primul Război Mondial, pe țărmul Mării Azov. Cea dintâi iubire adevărată e frântă de cruzimea războiului. Însă micul colț de fericire, mica lor ascunzătoare sapă în inima lui Valdas mai mult decât orice. Această metaforă a inocenței, surprinsă într-o cochilie în mijlocul unei mări pe timp de furtună, e ceea ce definește întreaga viață a eroului care nu poate decât să se lase dus de valuri, să asculte cu atenție sunetul din interiorul cochiliei, din când în când, și să i se pară că aude marea. Nici o altă femeie nu va reuși să umple acest gol, căci nimic nu va putea rescrie o poveste de iubire care nu se poate repeta sub nici o formă și în nici un alt context al istoriei. Istoria se schimbă, apar noi războaie, noi conflicte, noi formațiuni politice. Naivitatea și inocența adolescenței împreună cu fragilitatea tinereții sunt însă mereu aceleași și se frâng la fel de ușor. Și nu pot fi înlocuite.
Calendarul unei vechi iubiri e mesajul de dragoste pe care Andreï Makine îl scrie lumii întregi. E un mesaj într-o sticlă pe care o aruncă în mare, în speranța că își va găsi cât mai mulți cititori în mijlocul unei lumi la fel de zbuciumate de conflicte și războaie ca secolul XX pe care îl surprinde cu atât de multă dibăcie în doar două sute de pagini.
Ajuns la Nisa, în 1960, Valdas face pace cu lumea interioară pentru că știe că acolo sălășluiește încă Taia și nu poate tulbura microuniversul pe care l-a creat, această amintire a iubirii care trebuie să rămână intactă. Aceeași melancolie o poartă și pentru anii copilăriei sale și pentru o tinerețe pe care și-a pierdut-o pe front:
„Pasagerii de la bordul bărcilor de agrement puteau să zărească, în momentul plecării, rândul acela de fațade vechi și, de la o fereastră, un bărbat în vârstă care fuma un trabuc gros sau, mai degrabă, tutun învelit în foiță de țigări. Nimeni nu putea ghici că visa să navigheze de-a lungul Mediteranei – spre Bosfor și Marea Neagră... către o țară care nu mai exista.”
Într-un fel greu de înțeles pentru contemporanii care nu au avut de dus războaie, Valdas e omul care nu se frânge în fața istoriei. Este, în egală măsură, unul dintre cei care scapă cu viață printr-un noroc, căci în jurul său prea puțini sunt cei care nu cad pradă celor mai mari tragedii ale secolului trecut.
Andreï Makine nu e melancolic față de timpurile trecute. Dimpotrivă, cu un roman concentrat și o poveste de iubire plină de melancolie, ne șoptește, înfrigurat, să nu lăsăm istoria să se repete.
Andreï Makine, „Calendarul unei vechi iubiri”, Editura Polirom, anul publicării: 2024, nr. pagini: 184, traducere: Alexandra Cozmolici
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Museum of New Zealand Te Papa Tongarewa / Unsplash
scrie un comentariu