În acest manuscris câștigător al concursului de debut organizat de Uniunea Scriitorilor și editura Cartea Românească, ediția 2024, Răzvan Fugaciu a mizat pe simplitate, moștenire, apropiere, reușind să încropească un volum nostalgic, sentiment pe care probabil l-a împrumutat de la locurile și oamenii pe care îi aduce în interiorul poeziilor sale.
Mergând pe o nișă deja testată, anume debut cu tentă autobiografică (de pildă câștigătoarea de anul acesta al premiului de debut Eminescu, Simona Sigartău cu „Singuri sub râsetele familiilor perfecte”, sau la Cătălin Dorian Florescu cu „Vremea minunilor”), se reconfirmă că ceea ce ne maturizează, crește, educă, ne oferă visuri și speranță, reușește cel mai bine să scoată din noi ceea ce este mai frumos, vital, uman, dar mai ales adevăruri, pentru că până la urmă literatura nu ar avea temei dacă nu s-ar baza pe adevăr.
Volumul este structurat în trei părți, atingând trei perioade din viața autorului. După ce citeşti prima parte, „Mâini pe care le-am iubit”, dacă ești pus s-o descrii într-un singur cuvânt, nu poți spune altceva decât „bunica”. O perioadă a copilăriei în care se află mereu lângă tine un protector și poți „să muști din copilărie bucată cu bucată”.
Partea a doua trece într-o altă perspectivă, aceea de locuitor de la oraș, de la bloc. Perioada adolescenței iese în evidență, încep comparațiile cu cei din jur, dar mai ales apare momentul când „poezia a învins singurătatea”.
Cea de a treia parte, „proba de rezistență”, ne transpune în lumea actuală, cea în care trăiește poetul. Amintiri în care își dă seama că „tot ce e mai bun sunt morții”, impactul pe care îl are în viață dosarul cu șină și proba de rezistență în acest concurs la care participăm toți și care se numește viață.
Toate acestea însumează un volum de poezie nostalgic prin simplitatea cuvintelor, a conjuncturilor de zi cu zi care dau viață unor poezii menite să sintetizeze momente de viață care rămân veșnic exact așa cum sunt simțite acum. De multe ori mă întreb de ce bolnavii de Alzheimer nu uită niciodată copilăria și tinerețea. Pentru că acele momente ale vieții ne definesc la maturitate, rămân ca tipar pentru a evidenţia frumusețea vieții, iar pentru că acele momente nu mai revin niciodată, ele devin sursă de melancolie. Sunt convins că aceste poezii ar fi fost scrise exact la fel şi peste cincizeci de ani de către Răzvan Fugaciu.
Un volum sincer, simplu, care adună tot ceea ce dăinuie în poet. În parte din ele ne regăsim și noi, iar în cele în care nu ne regăsim încercăm să ne integrăm. Melancolia rămâne unul din sentimentele care ne înalță și ne face să credem că, atunci când sărim, noi nu mai cădem în același loc, pentru că pământul se învârte. Și așa este, nu cădem niciodată în același loc, deși așa pare, dar este numai o chestiune de detaliu pe care puțini îl văd.
Poezia a învins singurătatea La miezul nopții, becurile stradale se sting, dar singurătatea încă pâlpâie în inima singuraticului. Fetița dansează pe scaun, zâmbește, apoi adoarme în brațele mamei. Toți băieții își îmbrățișează iubitele, în timp ce eu caut sensul vieții în paharul cu vin sec. Mă ridic și plec. Lanterna telefonului e destul de puternică să văd drumul spre casă. Vântul îmi cuprinde trupul căutând un loc călduț. La miezul nopții, poezia a învins singurătatea, Nu mai sunt mut, nu mai sunt orb totul se luminează de parcă Dumnezeu ar fi zis: „Să se nască speranța!”
Răzvan Fugaciu, „Toate într-o singură inimă”, Editura Cartea Românească, anul publicării: 2025, nr. pagini: 96
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu