Peste foarte puţin timp, intră în librării „În așteptarea răspunsului tău” de Madeleine Gray, un roman care s-ar putea să vă surprindă foarte plăcut. Şi să vă amuze. Şi să vă demonstreze că literatura are capacitatea de a inventa mereu poveşti isteţe pe teme totuşi clasice. Cartea, debutul în roman pentru Madeleine Gray, apare în colecţia Fiction Connection de la Editura Trei, în traducerea Elenei Marcu.
Hera are douăzeci și cinci de ani și, pe când cei din jur par să fi îmbrățișat fără efort vârsta adultă, ea se străduiește cu disperare să-și construiască o viață pe măsura propriilor așteptări. Însă fără succes. Angajată ca moderator de comentarii, îl cunoaște pe Arthur, un coleg mai în vârstă care e… căsătorit. Și, cu toate că până atunci a avut relații cu femei, Hera se aruncă într-o aventură mistuitoare, îmbătată de promisiunea unei fericiri obișnuite. Amuzantă, profund emoționantă și scrisă cu o surprinzătoare iscusință, În așteptarea răspunsului tău este o poveste despre tendința de a dori un lucru care nu promite nimic și drumul sinuos, chinuitor și adesea hilar pe care îl parcurgem pentru a decide cine suntem și cine vrem să fim.
„Plină de fraze incredibil de tăioase și de momente de un comic întunecat.“ - BBC CULTURE
Madeleine Gray este scriitoare și critic literar din Sydney. A fost finalistă a Premiului Walkley Pascall pentru critică de artă în 2021 și a scris pentru publicații precum Sydney Review of Books, Australian Book Review și Times Literary Supplement. Are un masterat în literatură engleză la Universitatea din Oxford și în prezent este doctorandă la Universitatea din Manchester. În așteptarea răspunsului tău este primul ei roman.
FRAGMENT
Luni dimineața, în a patra mea săptămână în câmpul muncii, Alison este deosebit de irascibilă. Un moderator de comentarii din SUA nu a reușit să semnaleze „echipei“ noastre că astăzi urmează să apară un articol important care are un mare potențial de a polariza publicul. Acum am aflat că, în cazul articolelor care, în mod evident, agită spiritele, de obicei „premoderăm“ comentariile. Asta înseamnă pur și simplu că, în loc să le ștergem sau să le împărțim pe categorii post‑factum, pe măsură ce conversația se desfășoară chiar sub ochii noștri, toate comentariile intră într‑un fel de sală de așteptare digitală până când evaluăm dacă sunt inflamatorii sau nu. Omisiunea neintenționată a omologului nostru american nu este deosebit de dificil de rezolvat. Nu trebuie decât să dăm click pe un buton în interfața de editare a site‑ului care va schimba secțiunea de comentarii în „pre‑mod“. Însă respectarea procedurilor corecte înseamnă totul pentru Alison și detestă această supraveghere internațională, povara suplimentară pe care i‑o impune, perturbarea „fluxului ei de lucru“.
Alison îi cere redactorului‑șef să vină la biroul nostru, pentru a fi informată în detaliu cu privire la „situația“ creată. Sally sosește conștiincioasă, își trage un scaun lângă Alison și stă acolo resemnată, ascultându‑i tirada timp de cinci minute. După cele cinci minute, Sally sigur consideră că și‑a făcut datoria în calitate de suzeran democratic, că și‑a manifestat grija față de un membru umil al personalului său. Sally poate dormi liniștită la noapte, știind că nimeni nu o poate acuza de elitism la birou. O întrerupe pe Alison în mijlocul frazei, ridicând o mână.
— Acestea sunt niște informații extrem de valoroase, Alison. Apreciez foarte mult că mi le‑ai transmis. Voi discuta cu echipa din Washington și vom soluționa problema. Acum trebuie să fug, faci o treabă grozavă, bravo!
Și, cu aceste cuvinte, pleacă. Alison pare să se liniștească pentru aproximativ un minut, până când pare să‑și dea seama că Sally nu a întrebat cui să‑i trimită e‑mail în SUA, lucru pe care ar trebui să‑l știe dacă într‑adevăr ar avea de gând să facă ceea ce tocmai a promis.
Pentru mine, un beneficiu al acestei dimineți în care Alison vociferează continuu este următorul: atrage atenția asupra micii mele părți de birou — nu într‑un mod sistemic sau prelungit, nu, ci într‑un sens foarte specific. Pe ecranul meu apare un mesaj de la Arthur, sub cuvântul „Doug“, care constituie întreaga noastră discuție de până acum.
Arthur Jones: Cum crezi că‑și petrece Alison duminicile?
O iau razna, dar încerc să rămân calmă. Nu voi sugera în niciun fel că, în ultimele două săptămâni, mi‑am dorit cu disperare ca Arthur să‑mi scrie din nou.
Hera Stephen: lol. De cât timp lucrezi la același birou cu ea?
Arthur Jones: Când am început să lucrez aici, acum patru ani, ea era deja aici. Cred că a fost aici dintotdeauna.
Hera Stephen: Nu‑i așa?? Sincer cred că s‑a născut și probabil va muri în această încăpere. Cred că doarme aici. Cred că își face cuib sub monitoare în fiecare noapte.
Aud un râs înăbușit de cealaltă parte a monitorului meu. Asta mă amețește, ca o supradoză de oxigen.
Discuția noastră continuă în aceeași direcție pentru tot restul săptămânii, iar timpul de răspuns devine tot mai scurt în fiecare zi. Până joi, devine un schimb de replici aproape constant. Natura muncii mele îmi permite să fac mai multe lucruri în același timp cu ușurință, dar mă întreb cum reușește el să muncească. Îmi petrec naveta de dimineață gândindu‑mă la ce îi voi spune în ziua respectivă, căutând pe Google ce filme erau populare în Regatul Unit la începutul anilor 2000, dând scroll pe Twitter pentru a găsi glume de nișă pe care să mi le însușesc.
Hera Stephen: Ce părere ai despre fusta de piele pe care o poartă Sally astăzi? Îmi aduce aminte super mult de Lucy Liu.
Arthur Jones: Exact la asta mă gândeam și eu. Poate că va educa personalul IT cu privire la rolul lor esențial în mijloacele de producție. Viva la revolution.
Hera Stephen: Ah, văd că mai avem un fan Îngerii lui Charlie printre noi. Și, poate, un coleg socialist?? Am fost obsedat de ea ca un copil.
Arthur Jones: Îmi amintesc că am văzut filmul ăla la cinema, în facultate. A reușit să mă convingă că Marx și Engels sunt relevanți pentru viața mea mai mult decât oricare dintre lecturile care mi‑au fost recomandate.
Hera Stephen: Oh, Doamne, ai parcurs fiecare text în parte, nu‑i așa? Cum ar fi, ai subliniat fragmente și ți‑ai luat notițe și ai participat activ la discuțiile de la seminare. Am dreptate?
Arthur Jones: Hera, ai perfectă dreptate.
În vinerea primei săptămâni cu această nouă rutină a mesajelor, am planuri să mă întâlnesc cu niște prieteni după serviciu. Sarah s‑a mutat într‑o nouă casă împărțită și își folosește salariul pentru a închiria cea mai mare cameră. Ne‑a invitat pe mine, pe Soph și pe alte câteva persoane, pe care le știm din facultate și de la școală, la un cocktail pe terasa ei. De obicei, genul acesta de seri se sfârșesc cu mine beată, obligându‑i pe toți să joace „Niciodată n‑am…“, un joc la care suntem din ce în ce mai sceptici pe măsură ce îmbătrânim și experiențele de viață ale fiecăruia gravitează mai degrabă în jurul muncii la birou, sexului în poziția misionarului cu un partener pe termen lung și drumețiilor din weekend.
Aștept cu nerăbdare seara, pentru că atunci când sunt cu acești oameni mă simt ca și cum aș petrece timp cu familia, îi cunosc de atât de multă vreme. Mulți dintre ei mă știu din anii în care îmi purtam părul prins în coadă de cal; e dificil să retrăiești astfel de intimități cu prietenii pe care ți‑i faci ca adult. Dar, în același timp, nu o aștept cu sufletul la gură, pentru că mi se pare din ce în ce mai evident că văicărelile mele legate de muncă nu sunt prea bine primite. Acest lucru este dezamăgitor pentru mine, deoarece accesul la autocompătimirea împărtășită este unul dintre principalele mele obiective la acest job. Cu toate acestea se pare că va trebui să mai îndur câțiva ani de viață corporatistă înainte ca prietenii mei să mă accepte ca una de‑a lor. Starea generală pare să fie următoarea: „Cheamă‑ne după ce vei fi lucrat acolo timp de patru ani, Hera, atunci o să începi să înțelegi cât de deprimați suntem cu toții“.
Din acest motiv, pe lângă altele (inclusiv: dorință, dorință, dorință, plictiseală, dorință), nu ezit să renunț la planurile mele, anunțându‑mi prietenii foarte din scurt, când Arthur îmi scrie în jur de 16:30 să mă întrebe dacă vreau să ies cu el și alți câțiva jurnaliști din echipa lui la barul de peste drum, după serviciu.
Dacă aș vrea să ies cu ei? Ce întrebare stupidă, mă gândesc. Evident că aș vrea, Arthur. Asta aștept de trei săptămâni: tu, într‑un bar, cu mine. Îi spun că ni se va alătura și Mei Ling, dacă e în regulă. El este de acord, sigur că da. Îi trimit un mesaj lui Mei Ling și îi spun că îmi pare rău, dar trebuie să vină. După ce îi trimit buzz buzz fată, tot eu sunt, trebuie să vii de trei ori la rând, primesc un da.
Mei Ling Chen: Uh, bine, fie.
Pentru că este vineri, oamenii încep să părăsească biroul mai devreme decât de obicei. Cu toate acestea eu, Mei Ling și Alison suntem legate de glie până la 17:30, pentru că asta înseamnă munca în ture.
Arthur și echipa sa încep să plece pe la 17:15, un roi de „beri, beri, beri“ și laude de sine.
La plecare, se oprește pe partea noastră de birou, se uită la mine și îmi spune:
— Ne vedem acolo în curând, da?
Încuviințez din cap.
— Clar.
Alison pare îngrozită. Mă străduiesc din răsputeri să nu izbucnesc în râs. Nu‑i voi satisface curiozitatea cu o explicație, chiar dacă e evident că își dorește cu disperare să afle ce se întâmplă, de ce am ajuns să fac parte din viața unui jurnalist, cineva din cealaltă parte a biroului.
Privind acum în urmă, îmi dau seama că oricine citește această scenă ar putea percepe că se stabilește un joc de putere: eu, tânăra ingenuă nerăbdătoare; Arthur, bărbatul mai în vârstă, cu riduri la colțul ochilor. Din anumite puncte de vedere, această observație nu ar fi departe de adevăr. Cu siguranță îl doream mai mult pentru că era o figură total în afara câmpului meu normal de interacțiune. Îl doream mai mult din cauza prezumției că nu‑l puteam avea, prezumție bazată pe lipsa mea de valoare profesională în comparație cu salariul, pensia de urmaș și numele lui vag recognoscibil.
Dar nu ar fi corect să caracterizez această dinamică drept total prădătoare din partea lui. Mă vedeam și eu ca o prădătoare. Poate că a fost un sentiment de independență deformat din partea mea, dar asta am simțit. Eram Hera și îl voiam pe Arthur, și nu vedeam niciun motiv pentru care să nu‑l am.
Însă, în realitate, de asemenea, nu pot nega că eram nerăbdătoare să mi se acorde acces la cealaltă parte a cortinei. Voiam să fiu la curent cu discuțiile pe care le aveau acești bărbați și femei cu salarii mai mari, cu dinamica ce se forma și se transforma vinerea, la băut. Am vrut să știu cum vorbeau în afara biroului și dacă acea mulțumire de sine era ușor de străpuns. Am vrut să‑i văd cum se îmbată. Am vrut ca cineva să spună ceva homofob și apoi să se străduiască să iasă basma curată după șapte beri. Voiam să văd dacă le plăcea cu adevărat viața asta pe care o trăiau. Voiam să văd ce crede Arthur despre toate astea. Pentru că ceva îmi spunea că și el observa.
Poate că i‑am acordat prea mult credit încă de la început. Dar ce este dorința dacă nu a persevera în generozitate? Am vrut ca el să fie lucrul de care eu aveam nevoie și asta a devenit.
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Emily Niezgoda / Unsplash
scrie un comentariu