Un roman remarcabil despre durere, dependență și suferință: „Surorile Blue” de Coco Mellors (fragment)

„Surorile Blue”, de Coco Mellors, a apărut la Editura Trei în colecția Fiction Connection, în traducerea Ioanei Petridean. Coco Mellors este autoarea bestsellerului Cleopatra și Frankenstein, publicat, de asemenea, la Editura Trei.

O soră nu e o prietenă. Sunteți parte una din cealaltă, încă de la început…

Surorile Blue sunt extraordinare — și extrem de diferite. Avery, fiica cea mare tipică, este o avocată severă care trăiește în Londra, însă ascunde un secret care i-ar putea distruge pentru totdeauna viața perfectă. Bonnie a fost pugilistă, dar, în urma unei înfrângeri devastatoare, lucrează ca bodyguard în Los Angeles — până când, într-o noapte, în urma unui act nesăbuit, este nevoită să părăsească orașul. Iar Lucky, mezina rebela, este fotomodel la Paris, însă obiceiurile ei de petrecăreață se pare că încep să-i pună bețe în roate. Și mai era Nicky, a patra soră îndrăgită, a cărei moarte neașteptată le-a zguduit pe Avery, Bonnie și Lucky.

Când, un an mai târziu, trebuie să se reunească la New York pentru a împiedica vânzarea casei în care au copilărit, cele trei surori descoperă că numai împreună vor putea depăși durerea, dependența și suferința, învățând din nou să iubească viața.

„O perspectivă bine închegată asupra durerii, dependenței și a unei dinamici familiale complicate.“ – The Skimm

Coco Mellors a crescut la Londra și New York. După ce a obținut o diplomă de master în literatură la New York University, în 2020 s-a stabilit la Los Angeles. Este autoarea romanelor Cleopatra și Frankenstein și Surorile Blue, bestsellere Sunday Times, care au fost traduse în peste douăzeci de limbi. Romanul ei de debut, Cleopatra și Frankenstein, este în prezent adaptat pentru televiziune de Warner Bros Studio. Coco Mellors trăiește în New York împreună cu soțul și cu fiul ei. De aceeași autoare, la Editura Trei a mai apărut Cleopatra și Frankenstein.

---

FRAGMENT

Lucky își amintea câte ceva despre club, dar numai lucruri vagi. La adresa care‑i fusese indicată se afla o casă îngustă, care nu atrăgea atenția prin nimic, pe o stradă liniștită. O scară cu trepte mari, în alb cu negru, ducea spre ușa de la intrare. Lucky a căutat numele unei per­soane sau al unei companii sub soneria de bronz, dar n‑a găsit nimic, așa că a apăsat butonul. S‑a auzit un sunet prelung și ascuțit, semănând cu țipătul unui pescăruș. A așteptat. Nimic. A făcut un pas în spate și a încercat să se uite pe ferestre, însă erau acoperite cu draperii grele, roșii. Lucky s‑a așezat pe trepte și a așteptat câteva minute, spe­rând să apară cineva.

Când a devenit clar că asta nu se va întâmpla, a dat ocol clădirii, ajungând pe o mică alee laterală. Acolo, în mijlocul unor lăzi cu băuturi înfășurate în folie de plas­tic, stătea o femeie. Părea oarecum neîngrijită, încălțată într‑o pereche de UGG‑uri ponosite, cu niște pantaloni scurți, tăiați dintr‑o pereche de blugi, și un tricou roz‑pal, cu o inimă din cristale pe piept, din care lipseau câteva pietre. Fața ei, în orice caz, era o altă poveste. Era ma­chiată cu multă pricepere, pielea îi era acoperită cu o pudră de un alb ivoriu, avea buze roșii, lucioase, ca și cum ar fi fost bătute cu rubine, și gene foarte lungi, cu câte o pană roșie în colțul fiecărui ochi. Pe cap avea un ciorap de culoarea pielii. Arăta ca o păpușă de porțelan pictată, căreia nu‑i fusese atașat încă părul. Lucky a înaintat spre ea, ezitând. Suspicioasă, femeia a privit‑o în timp ce se apropia.

— Pot să te‑ajut?

— Ăăă… nu știu. Caut pe cineva.

Femeia a ridicat din sprâncenele vopsite.

— Vrei să dansezi?

Lucky a scuturat din cap. Femeia a suflat un norișor de fum.

— Păcat.

— Un tip de la pază, a clarificat Lucky. Cel puțin așa cred.

Femeia a tras din țigara al cărei filtru purta cicatricea roșie a rujului de pe buzele ei. A privit‑o pe Lucky fără să spună nimic, după care a hotărât că merita să primească un răspuns.

— Cum arată? Tipul pe care‑l cauți?

Lucky a închis ochii, încercând să‑și recreeze în minte imaginea bărbatului pe care‑l văzuse vineri noaptea. A văzut o siluetă cât un munte, colosală, eclipsând lumi­nile de deasupra ei.

— …Mare, a zis.

Femeia a râs, ca pentru sine.

— Îl cauți pe BFG. Ai noroc că vine devreme. Vrei să‑l chem?

— Dacă poți, da.

Dar nu dădea niciun semn că ar avea de gând să plece, așa că Lucky a așteptat. Femeia a continuat să fumeze, măsurând‑o pe Lucky din cap până‑n picioare. Stânjenită, Lucky se uita la propriile picioare. Ce căuta aici? Ce‑și imagina că ar fi putut să găsească? Probabil era doar o formă de a‑și omorî timpul. Își omora timpul, în loc să se omoare pe ea însăși. Ce era în neregulă cu ea? Normal că n‑avea să se omoare. Era doar mahmură.

— Ești fotomodel? a întrebat‑o femeia în cele din urmă. Arăți ca un fotomodel.

Lucky s‑a gândit la cuvintele ei.

— Am fost.

— Ești atât de slabă, a zis femeia cu nonșalanță.

Lucky a încuviințat. N-avea nimic de spus în privința asta. Chiar era.

— Ești anorexică? Toate sunteți așa, voi, fotomodelele, nu? Nimic nu are un gust la fel de bun ca senzația de a fi slabă. N‑a zis Kate Moss treaba asta? a întrebat ea, puf­nind. Ce vacă.

— O chestie genetică, a spus Lucky, dând același răspuns pe care‑l dădea mereu. Și, da, Kate Moss a zis asta, dar cita cuvintele altcuiva.

— Ți se par în regulă?

Femeia s‑a uitat la ea, a pufnit din nou, după care a scuipat pe jos, în spațiul dintre tălpile ei.

— Nici nu mănânc mult și iau o grămadă de droguri, a adăugat Lucky. Cam asta ar fi.

Femeia și‑a lăsat capul pe spate și a râs amuzată. Lucky a zâmbit timid.

— Când eram mai tânără, mi‑aș fi dat și viața ca să fiu model, a spus femeia.

Lucky a zâmbit trist.

— N‑ai pierdut mare lucru.

O nouă ridicare dintr‑o sprânceană arcuită.

— Am pierdut faptul că nu arăt ca tine; asta nu m‑ar fi deranjat.

Lucky s‑a fâstâcit. Urâse dintotdeauna complimen­tele. De vreme ce le stârnea pe loc resentimente celorlalte femei, prin felul în care arăta, se străduia mereu să pară inofensivă. Făcea de obicei asta rămânând tăcută sau gă­sind modalități de a se ridiculiza. Absolut uimitor, singurii oameni în legătură cu care nu‑și făcuse griji că ar putea fi geloși pe ea din cauza aspectului erau surorile ei. O iubeau mult prea mult pentru a‑i imputa asta.

— Tu ai sâni mai frumoși, a zis Lucky cu generozitate.

Dansatoarea a hohotit din nou.

— E adevărat. Pun pariu că nu poți face asta.

Și‑a ridicat tricoul roz, scoțând la iveală doi sâni obraznici, grei. Sfârcurile fuseseră pictate în stacojiu, iar abdomenul îi ea rotund și moale. A început să șuiere prin­tre dinți We Will Rock You, în timp ce‑și ridica, pe rând, fiecare sân. Mai întâi a zvâcnit sânul stâng, apoi dreptul, iar când a ajuns la cuvintele rock you, ambii au sărit în sus și‑n jos la unison. Lucky a rămas cu gura ușor căscată.

— Nu, a încuviințat ea după ce femeia și‑a repetat de câteva ori numărul. Nu pot să fac asta.

Dansatoarea și‑a tras tricoul, asemenea unei păsări care‑și aranjează penele cu ciocul, mândră de propria‑i ispravă.

— Așa mă gândeam și eu. Bun, mă duc să‑l aduc pe BFG.

Și‑a aruncat țigara, a strivit‑o sub cizma îmblănită și i‑a aruncat lui Lucky o bezea, după care a dispărut prin ușa din spate. Câteva minute mai târziu, ușa s‑a deschis din nou. Un bărbat uriaș și‑a făcut apariția, aplecându‑și capul mare și chel când a trecut pragul, pentru a nu se lovi de el. Purta o vestă largă din piele, pentru a cărei confecționare fuseseră sacrificate mai multe vaci. În jurul gâtului gros îi atârna un lanț de argint, de care era agățat un pandantiv butucănos, în formă de craniu. El s‑a uitat la ea și a zâmbit.

— Ai uitat ceva, iubire?

Lucky și‑a dres glasul.

— Îți aduci aminte de mine? Am fost aici vineri noapte.

El a izbucnit într‑un hohot de râs care semăna cu un lătrat.

— Te referi la petrecerea Bogații o iau razna? Îmi pare rău, draga mea, dar au fost prea mulți ca să‑i țin minte pe toți. Ce anume cauți? Mă pot uita în spate, să văd dacă găsesc acolo.

Lucky se simțea ca o idioată. Ce anume căuta, de fapt? Dar bătuse atâta amar de drum, așa încât trebuia măcar să încerce.

— Mi‑ai spus ceva, a zis ea. Nu‑ți aduci aminte?

BFG a mijit ochii și a făcut un pas în spate, precaut.

— Nu le‑am făcut niciodată avansuri clienților, a spus el. Nu știu la cine te gândești, dar n‑am fost eu.

— Nu, nu, a zis Lucky, ridicând mâinile în aer, ca pentru a se dezice de asemenea intenții. Mi‑ai spus ceva despre sora mea, Nicky. Despre faptul că eu…

Plângea, dar trebuia s‑o spună.

— Că eu voi fi mereu bebelușa ei, a zis încet.

BFG și‑a înclinat capul într‑o parte, asemenea unei păsări, privind‑o curios.

— Nu cunosc nicio Nicky, a spus el. A fost și ea la pe­trecere?

Lucky a clătinat din cap. Nu se exprimase clar, își dădea seama.

— E moartă, a spus pur și simplu.

BFG părea îngrozit.

— A murit după petrecere?

— Nu, a murit anul trecut, a luat o supradoză. Credeam… credeam că mi‑ai spus că ai cunoscut‑o.

El a părut să se relaxeze auzind aceste cuvinte, dând din cap cu înțelegere.

— O, îmi pare rău să aud asta. Drogurile sunt absolut îngrozitoare. Astfel de tragedii te fac să te lași.

Lucky a dat din cap într‑un gest vag de încuviințare, deși, desigur, moartea lui Nicky părea să aibă asu­pra ei exact efectul opus. Lucky fusese dintotdeauna o petrecăreață înrăită, dar trebuia să admită că în ultimul an atinsese o limită a autodistrugerii care sfida moartea, o chestie nouă până și pentru ea.

— Rămâi la băutură, zic eu mereu, a adăugat bărbatul.

— Deci n‑o cunoști pe Nicky? a întrebat Lucky, pentru a fi sigură.

BFG a clătinat din cap.

— Îmi pare rău, iubire. Cunosc o Becky, dacă te ajută cu ceva…

Lucky și‑a coborât privirea în pământ. Era sigură că‑l auzise spunând asta. Se simțea ca și cum ar fi început s‑o ia razna. Desigur, nu fusese câtuși de puțin lucidă. Dar păruse atât de real, ca un mesaj destinat doar ei, ca o rază de soare care străpunge ceața. Bebelușa lui Nicky.

Oare inconștientul ei știa că‑și dorea atât de mult un me­saj de la sora ei, încât îi crease o asemenea halucinație? Probabil că în noaptea aceea fusese chiar mai praf decât își imaginase. Când a ridicat ochii, BFG o privea gânditor. Era un bărbat care‑și petrecea viața uitându‑se pe deasu­pra capetelor celorlalți.

— Oamenilor le este greu să vorbească despre moarte, a zis el. Nu crezi? După ce a murit tatăl meu, nimeni nu știa ce să spună.

— Da, a încuviințat Lucky. E de tot rahatul.

Își pierdea vremea. BFG n‑o cunoștea pe Nicky; ni­meni de aici n‑o cunoștea. Fusese o proastă, să bată dru­mul până aici.

— N‑a fost o perioadă bună pentru el, pentru tata, a continuat BFG, căzut pe gânduri. Îmi imaginez că la fel s‑a întâmplat și cu sora ta.

— Și el… cu drogurile? a întrebat Lucky.

— Neee, s‑a spânzurat. Cam același lucru, nu crezi?

Lucky s‑a uitat în josul aleii. Nu voia să se contra­zică cu acest bărbat, dar nu era același lucru. Nicky luase pastilele ca să trăiască, nu ca să moară. BFG și‑a aprins o țigară, iar Lucky i s‑a alăturat, scoțând una din pachetul pe care‑l câștigase la pub. Părea deja că asta se întâmplase într‑o cu totul altă zi. Bărbatul a scos o brichetă, iar Lucky s‑a aplecat deasupra flăcării și privirile li s‑au încrucișat într‑o clipă de întâlnire plăcută.

— Măcar te‑ai distrat la petrecere? a întrebat el.

Lucky se pregătea să dea unul dintre răspunsurile ei vagi, dar s‑a oprit.

— Am fost prea beată și prea drogată ca să‑mi mai amin­tesc ceva, a zis. Știu doar că mi‑am supărat foarte tare sora. Pe cea mai mare, a adăugat ea. Nu pe Nicky.

Bărbatul a țâțâit din buze.

— Asta‑i rău. Ar trebui să ai grijă. Aveam un client fidel al cărui nas s‑a deformat de la cocaină. În loc de două nări, avea una singură, foarte mare… pe bune…

Lucky a izbucnit în râs, fără să vrea.

— O să am grijă.

— Știi de ce cred eu că oamenii iau droguri? a întrebat deodată BFG.

Lucky a făcut din degete semnul rock‑and‑roll, după care și‑a dat ochii peste cap.

— Pentru că e cool? a zis ea.

BFG a pufnit încet.

— Cred că încearcă să se îndrăgostească din nou de viață, a spus el. Asta văd eu în club în fiecare noapte. Sexul, al­coolul, cocaina și celelalte rahaturi nu sunt consumate pentru ele în sine. E vorba de oameni care nu mai sunt îndrăgostiți de viață și care încearcă să regăsească ceea ce simțeau la un moment dat, știi?

Ea a ridicat ochii spre el. BFG dădea încă ușor din cap, pierdut acum în propriile gânduri. Oare asta se întâmpla și cu Lucky? Cu siguranță nu vedea prea mult sens în a face lucruri pe care alții le făceau pentru a da o însemnă­tate vieților lor: căsnicie, copii, casă, serviciu… Însă nici nu‑și amintea vreo vreme în care să fi prețuit toate astea. Oare era posibil să‑ți pierzi dragostea de viață, dacă n‑ai fost niciodată îndrăgostit de ea?

Odată, la câțiva ani după ce Lucky își începuse cari­era de model, ea și Nicky făcuseră o drumeție prin munții din jurul lacului Minnewaska. Din pădurea care mărginea culmea, priviseră în jos, spre suprafața netedă și neagră a apei, pe care se oglindeau norii albi și copacii verzi de deasupra, ca într‑o bucată de sticlă. Chiar în centru, un punct minuscul, înspumat, traversa lacul. Fermecate, au privit cu atenție și au descoperit că era o înotătoare soli­tară. Casca ei roșie se ițea deasupra apei, în timp ce brațele tăiau mici despicături la suprafață. Stăteau amândouă pe o lespede de piatră, privind concentrate ca doi vulturi, până când, în cele din urmă, silueta minusculă și‑a croit drum spre mal și a ieșit din apă, dispărând în pădurea deasă de dedesubt. Nicky se întorsese după aceea spre Lucky.

— Tu ești asta, a zis ea. Tu ești înotătoarea.

Lucky a clătinat din cap și a izbucnit în râs.

— Dar eu sunt aici.

— Da, dar acolo, a spus Nicky. Așa te văd eu.

Nicky știa. Indiferent cât de mulți oameni ar fi adu­nat Lucky în jurul ei, o parte din ea înota mereu solitară, într‑un lac mare și întunecat. Singura dată când simțea că mai era cineva cu ea în apă era atunci când se afla lângă surorile ei.

Cumpără cartea:

Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:

---

Fotografie reprezentativă: Marek Piwnicki / Unsplash