Irene Solà e considerată o voce originală a unei literaturi de un lirism exuberant, fiind o autoare cu studii în artele frumoase și cu un masterat în literatură, cinema și cultură vizuală la Universitatea din Sussex. Atât debutul său în poezie, cât și romanele sale au fost distinse cu mai multe premii importante. Cel de-al doilea roman al său, Eu cânt și muntele dansează (Humanitas Fiction, 2023), a fost distins cu mai multe premii catalane și, în 2020, cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene. Cel mai nou roman al său, publicat în 2023, Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric (Et vaig donar ulls i vas mirar les tenebres; Humanitas Fiction, 2025), este câștigător al premiului Lletra d’Or 2024 și tradus deja în peste treizeci de țări.
Istoria Cataloniei se rescrie pornind din inima munților Guilleries, acolo unde se află ferma izolată Mas Clavell, în mijlocul pădurilor în care se ascund dezertori, lupi, fantome și demoni. Joana, stăpâna casei, trage să moară, iar în jurul ei se adună femeile care au trăit la fermă timp de patru sute de ani, cele care au fost și cele care încă există, vii și spirite deopotrivă, înconjurate de amintiri, grozăvii, bucurii și tragedii. Joana e cea care face un pact cu diavolul, dorindu-și un soț și un fiu. Iar pactul se rupe când Joana descoperă că soțului ei îi lipsește degetul mic de la picior, că nu e întreg, cum îi ceruse diavolului. Însă odată cu încălcarea acestui pact se naște un blestem care va urmări copiii de la ferma Mas Clavell generație după generație. Grotescul și frumusețea se împletesc de-a lungul acestui roman în traducerea excepțională a Janei Balacciu Matei.
Universul liric creat de Irene Solà în Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric e cadrul fără vârstă în care femeile își recuperează puterea prin vocea repovestirii, alinând durerea provocată de pierderea celor dragi, trecând prin istorie, convingeri și credințe. Dimensiunea telurică a acestui roman e solul fertil din care ajunge din nou la suprafață inclusiv istoria violentă a Cataloniei (cu bandiți, carliști, fasciști, republicani, partizani). Maternitatea și sexualitatea fac parte din viața crudă și adesea brutală a unei lumi care găsește frumusețe în natură, în iubirea brută, în complicitatea dintre femei, în umorul recuperat la gura focului, cheie pentru supraviețuire, pentru îmblânzirea răului inevitabil:
A doua zi, dis‑de‑dimineață, ăi trei draci s‑au prezentat și l‑au întrebat pe țăran: „Gata?“ Omul a răspuns: „Încă nu, că nevastă‑mea vrea să vă vadă.“ Stăpâna casei a ieșit și a zis: „Ăștia‑s zilierii? Om vedea dacă‑s așa buni cum spuneai.“ Primului i‑a poruncit să se ducă la puț și să scoată toată apa. Și i‑a dat un coș, s‑o aducă acasă. Pe‑al doilea l‑a trimis la râu, c‑o piele de ied, s‑o spele pân‑o albește. Și ălui de‑al treilea i‑a pus în brațe copilu’, încă‑n scutece, și i‑a cerut să‑l învețe Crezul. Când a venit seara, femeia s‑a dus la ei. A ajuns la puț și a‑ntrebat primul drac: „Ei, cum merge treaba?“ Și dracu’ i‑a răspuns supărat: „Nu știu s‑o fac. Scot apa din puț și iar cade! Plec!“ Și‑a luat‑o la fugă furios spre infern.
Și, în același timp, același univers e construit printr-o documentare temeinică, fiind întrețesute rețete vechi de sute de ani din caiete la fel de vechi, dintr-o istorie pierdută și adusă din nou la lumină de o scriitoare care împletește, ca nimeni altul, poezia cu romanul. Mâncarea alină, e prilej de sărbătoare și vindecare, sângele se amestecă aici cu sângele, răul e la un pas de bine, după o nuntă poate urma oricând o înmormântare, dar peste toate trecerea timpului e firul roșu care scoate acum totul la iveală într-un prezent continuu, dar care aparține totuși, din ce în ce mai mult, celor fără de memorie:
Au făcut mâncare din napi cu sos de nuci. Au spălat napii, i‑au tăiat, i‑au fiert în două ape. I‑au scurs și‑ntr‑o cratiță au prăjit în untură ceapă și, când ceapa a fost gata, au scos‑o. În untura rămasă au pus făină și, când s‑a rumenit, au adăugat napii. Sosul l‑au făcut separat. Cu nuci, lapte, ceapă prăjită și vin. Și‑au gătit porumbei cu sos de vin. I‑au jumulit și le‑au scos ficații, pe care i‑au mărunțit în miez de pâine muiată cu vin și oțet. Au fiert trei ouă, le‑au scos gălbenușurile și le‑au amestecat cu pâinea și ficații și‑atunci au strecurat și‑au pus totu‑ntr‑o oală și‑au fiert cu miere. Au fript porumbeii și, când erau aproape făcuți, i‑au pus în sosul cu ficați. Și au făcut prăjitură cu mere. Cu mere dulci, curățate de coajă, tăiate și fără sâmburi, fierte‑n apă. Și, separat, au preparat sosul, c‑o mână de migdale prăjite pisate în piuliță, înăbușite în fiertura de mere să facă lapte de migdale, în care‑au adăugat miez de pâine și miere.
Ce face din acest roman un cântec remarcabil al trecutului și al istoriei care abundă în credințe și mituri? Nu doar documentarea minuțioasă a acestei autoare, ci o voce puternică în care poezia se ridică deasupra fiecărui rând ca o voce care răsună de peste veacuri și care, trecând dintr-o cameră în alta a fermei, recuperează puterea femeilor asupra vieții și morții, ștergând granițele dintre bine și rău, demolând zidul dintre alb și negru printr-un pact cu diavolul, printr-o iubire imposibilă, printr-o întrebare care îi privește nu pe cei născuți cu inimă incompletă, fără gene (ca Bernadeta), sau fără să simtă durerea (ca Angela), ci pe cei care fac parte din miezul durerii colective, pe cei marginalizați sau sortiți să fie dați uitării. Între nașteri și coborâri în infern, e noroc sau ghinion să nu poți să simți durerea? E noroc sau ghinion să poți vedea totul, tot ceea ce a fost, fără să te poți opri decât alegând un alt rău?
Pactul cu diavolul pe care îl face Joana nu e motivul blestemului, ci e tocmai ușa către o lume în care totul devine posibil, în care Sarsailă poate intra în casă, la invitația Margaridei, în vreme ce chiar titlul e reproșul lui Dumnezeu către această femeie care se simte abandonată. Ți-am dat ochi și tu ai privit către întuneric înseamnă că omului i-a fost dată posibilitatea de a alege, iar el a ales să privească tenebrele, deci chiar viața, completă, imperfectă, supusă tragediei, dar și bucuriilor și iubirii, vulgarului, sacrului și profanului în egală măsură:
Până‑n ziua când a văzut taurul. Primul lucru frumos deslușit de ea. Maiestuos. Liniștit și bovin. Frumos, precum cel mai frumos lucru. Ocrotitor și negru. Pe urmă a‑ntrezărit pisicuța. Una în trei culori. Blândă. Moale. Cu limba roză. Mai târziu, căprița, și Bernadeta n‑a mai plâns, căci căprița era hazlie. Deșteaptă. Bună. Senină. Uneori era o capră albă, alteori un țap negru. Și venea să‑i țină de urât, să nu se mai uite la pruncul galben, nici la femeia cu față și mâini mâncate de fiare. Cu cât creștea, învăța. Să caute taurul. Să se‑aline cu pisicuța. Și, când vedea cum cădea capul Blancăi în supă, sau cum soldații dădeau foc casei, sau cum Joana damblagea, un balot cu ochii dați peste cap și limba scoasă, Bernadeta, de‑acum o fetișcană, îl căuta frenetică pe omul chel, cu gene magnifice, picioare de cocoș și sâni de femeie.
Istoria e recompusă, de data aceasta, cu tot ceea ce se petrece în fundalul menit uitării, al durerilor surde spre care lumea nu mai pleacă urechea. Femeile sunt cele care vin să pună laolaltă cioburile tuturor lucrurilor care s-au spart, să facă nod acolo unde legăturile s-au rupt, să pună un petic peste o rană care nu s-a mai închis, să închidă ochii, măcar în gând, celui de la care nu și-au mai luat adio înainte de luptă:
Atunci au bombardat Sant Hilari, și Bernadeta a fost uimită s‑audă bombele atât de aproape. Și, când războiul s‑a terminat, au venit femeile. Cele care pierduseră. Ca gândacii. Pline de întrebări. Bernadeta le primea în bucătăria mizeră unde de secole fuseseră părăsite toate regulile de găzduire, ordine, curățenie, și nu le oferea nici un pahar cu apă. Își storcea ochii ca pe lămâi în schimbul unei mâini de ceapă, unei pungi de fidea, câtorva cartofi, unui ou ca o comoară, unui os de jambon sau unei bucăți de șuncă. Și le spunea unde le era omul. Al fiecăreia. Aruncat într‑o groapă. Ce le făcuseră, cei care câștigaseră, surorii și fiicei ei. Unde‑i aruncaseră doi frați. Pe tată‑său. Un fiu. Pe vară‑sa, mamă a trei fete.
Violența, iubirea, umorul, istoria, viața însăși pulsează din fiecare colț al unei păduri fără vârstă, care pare să cuprindă în ea nu doar trecutul de patru secole al Cataloniei, ci istoria întregii lumi. În același timp însă, folclorul catalan alungă parțial această impresie și readuce cititorul la uluirea firească din fața unui roman care îl scoate din zona de confort literar, oferindu-i în schimb savuroasa creație nepieritoare.
Ce propune, de fapt, Irene Solà? Să privim către istoria reală, către cei de pe margine, către cei din spatele paginilor de istorie, din spatele evenimentelor cumplite din care sunt reținuți în timp, cel mai adesea, doar cei care au dat ordine. Să vedem tragediile ascunse în inima munților, să înțelegem durerea celor care și-au pierdut copiii, să privim întunericul pentru a vedea lumina, pentru a duce totul mai departe trăind și povestind.
Irene Solà, „Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2025, nr. pagini: 176, traducere şi note: Jana Balacciu Matei
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Ashley Levinson / Unsplash
scrie un comentariu