Am cunoscut în carne și oase un sigur scriitor dintre târgoviștenii care au făcut „școală”, Tudor Țopa. M-a surprins prin cultură, prin calitatea și îndrăzneala de a fixa intenționalitatea și formula unei… alte literaturi, ceea ce s-a confirmat în timp, dovadă incipitul postmodernist pe care l-au instalat cu claritate, la fel ca stabilirea jurnalului drept… „gen” literar sau, cel puțin, unul în care autenticitatea este, îndeosebi, literară, loc al intertextualității, memoriei, onirismului, asamblare din fragmente, din bucăți de viață și reflecție-atitudine, puse pe „fugă”. De precizat că stilul acestor prozatori este unul dintre cele mai elaborate din literatura noastră. Merită un ecou de lectură, nu doar la nivelul de sus al cititorilor. Un Mircea Horia Simionescu, vârf axiologic în literatura română, așa se simte din oricare fragment literar, mai ales că jurnalul este gândit și creat tot în cupa literalității/ficțiunii, este de reluat. M. H. S., prieten al scriitorului de față, îi fixează acestuia, într-o conversație privitoare la impasul scriiturii, stilul, cu următorul diagnostic: „…o frază mai sacadată, zice, mai directă, mai precisă”.
Ion Mărculescu trage spre o scriitură, fie ea jurnal, cu carne și ființă literară proprie prin măiestria cuvântului, a destructurării monolitului instalat în proza românească, greu de spart și… ucis, încă. Adevărat, cu multe romane publicate, premiate, cu statut de pictor și fotograf, premiat internațional, seria de jurnale editate în ultimul timp are ca țintă mai ales autobiografia, dar și actualitatea multiplă, cotidianul cel buclucaș foarte, în segmente voit rupte și asaltate parodic, umoristic, satiric, etc, încât vocea autorului devine distinctă și aduce a rezistență în fața posesiei grele de la noi și de aiurea.
Un tip de tortură, comună nouă, ne dezvăluie în ritm accelerat viața de profesor, fie în comunism, fie în trecutul… recent, cea de editor sau trăitor pur și simplu, autentică în întregul ei corp, fișată, dezvăluită în învăluire, ironie, sarcasm, adiționare și fragmentare de momente, banale în mare măsură, cu un substrat adesea adânc. Se întâmplă ca fragmentul, întreruperile, tăieturile din multele povești sau fapte, evenimente curente, vise ori reflecții, ca la orice târgoviștean al școlii renumite, să dea o notă de autentic, profund, și să sape în conglomeratul care se cheamă viață egal literatură până când curgerea, sincopată, segmentată, bruiată, să atingă vuietul unui râu făcut din multe aluviuni. Un râu cursiv, atent și cu știință dus spre ambiguitate, auto/ironie, satiră, parodie, paradox, în fine de bisturiu în selecția știrilor, momentelor biografice, sociale, globale, locale, fie actuale, fie memorialistice, onirice sau preacomune nouă, cum ar fi știrile și manipulările, faptul crunt al statului și statutului… pe sticlă, locul și timpul ziarului, al faptului divers. „Săpăturile” țesute și ele în covorul care se rulează când spre afară când înăuntru, au efecte neașteptate, antifraze neobișnuite, concluzii trucate sau grotești, cu un umor chiar negru și un substrat al moralității de invidiat.
Pe linia scriitorilor târgovișteni, care stabilizează jurnalul ca formulă scripturală, Ion Mărculescu lucrează pe față, în carnație, în note, zile și ani reali, pe actualități și momente personale sau social-politice ample, multe cunoscute din mass-media, altele autobiografice, lăsând, totuși, loc unei ambiguități realitate-ficțiune care poate pune în discuție vechea egalizare, așa de atent construită de corifeii școlii Târgoviștei.
De la început, Ion Mărculescu creează cititorului o așteptare a jurnalului în statutul său ambiguu, și cu un drum al reversibilității, bine mânuit pe parcurs:
„Nu trebuie să ne amăgim: jurnalul nu e literatură. Ce Amiel, ce ăla sau ălalalt care au scris miliarde de pagini de jurnal? Dar câți autori de jurnale literare ar putea subscrie la o asemenea idee? Iar dacă jurnalul nu e literatură, atunci literatura ce este? Nu cumva tot un jurnal?”.
Că autorul va folosi faptul mărunt, dar cu iz revelatoriu, amintirea, notarea accelerată a știrilor, viselor, amintirilor, povești multiple, scăldate în ironie, grotesc, sarcasm, revoltă, psihologie aderentă, mereu în fragment și alertețe, în parabolă, poveste onirică sau știri nude, paradoxuri și stanțe cotidiene minore, povestiri grotești sau amare, etc., asta ar fi Talpa Iadului în conceperea jurnalului din firimituri, fără a exclude și câteva exerciții, stampe admirative. A se vedea pasajele despre Mircea Horia Simionescu, C. D. Zeletin, Valentin Protopopescu, Dan Amedeo Lăzărescu, cel cu viața sucită, dar și cu periplul traducerilor din Shakespeare (editate la Pandora M, pe atunci condusă de Ion Mărculescu).
În ciuda îmbucătățirii zilelor pe note și trăiri, amintiri și vise, știri și momente din cotidian, din propria biografie sau cărțulii, fluidul nu este țeapăn, nici nu se înmoaie, iar segmentările, ștrangulările, reflecțiile, concluziile, fragmentarismul stau sub lupa de scriitor, cu pasaje demne de un stilist „înrăit”. Prozatorul de sub textură creează un ritm de fugă, trăgând cititorul în spațiul de integralitate, nu altfel decât prin scriere și recunoaștere în Celălalt, și încă din primele două jurnale, Jurnalul de la Marcona – Geneza, apoi Însemnările, în spațiul Marcona-sat, ființă tușată din câteva detalii comune, dar, de fapt, locul facerii, centrul lumii, al întâmplărilor, amintirilor, viselor, oricărui fapt sau știre, poveste, textexistență. De aceea, foarte important este timpul/momentul notat, ca și întâmplările, în goliciunea lui, cu funcție de uniformizare, de tipul: E duminică, Azi noapte, Anul acesta, Azi e ziua de Crăciun, E 2 Mai, O dimineață obișnuită, Astăzi după-amiază, spre seară, etc.
În ciuda momentului ales, faptului fără mare semnificație, se caută sensul viețuirii fiindcă banalul nu îl exclude, doar îl maschează. Ceea ce se vede este concizia, visceralitatea unor atitudini, bisturiul lingvistic cu care se taie în măruntaiele actualităților sau propriei biografii, deposedarea de rău prin atitudini paradoxale, umor, ironie sau parodie, persiflare, burlesc, satiră, farsă cu dedesubt dramatic etc. Stilul este, ca la toți prozatorii Școlii de la Târgoviște, unul căutat, în ciuda bruscheții sau fragmentării, neaoșismului sau licenței, măiestria își acoperă cu banalități sau limbaje lemnoase, chiar crudități, întorsături și reiterații, fente și ironii spumoase, polisarea.
Pasajele de scriitor sunt irizări permanente, țâșnesc pretutindeni și de peste tot. O schiță banală cu tăiatul porcului, faptă petrecută în bătătură, dar pe un obuz îngropat, are un final macabru, o explozie letală, dar autorul, ca și în multe alte locuri, rezumă ludic, asemenea unui jurnalist inconștient/novice, dar cu accent horror: „Nu sunt informații cu privire la ce a mai rămas din porc”. Visele sunt redate tot cu pana de scriitor, ca peisaj după bătălie, ca să parafrazez un film clasic (“…mă întrebam în sinea mea cum s-a întâmplat de am devenit un cal jigărit dintr-un centaur fălos, cu urme de aur pe copite și cu părul cleios în cap, cum mi-am pierdut biata mea jumătate de om…”). Scurte povestiri sunt așezate în ramă, așa de bine lucrată că ea contează mai mult decât narația însăși. Iată un exemplu (cu un personaj demascator):
„Urâtul și cocoșatul satului alerga pe uliță. - Unde te duci, mă? l-a întrebat un cunoscut. Mă duc la concursul de frumusețe pentru Mister Univers! Păi, bine, mă, ce cauți tu acolo, nu vezi cum arăți? Tocmai d-aia, a zis cocoșatul, mă duc să le spun să nu conteze pe mine”.
O poveste scrântită este cu cineva care dorește să ajungă mare artist, dar vrea să picteze doar un cocoș („cel mai frumos cocoș pictat vreodată”), doar că cere ca model unul real, care să nu cânte. Suntem în plin absurd. Spumos: „Să nu cânte deloc, pentru că pe el îl enervează cumplit cântatul de cocoș”. Asemenea schițări epice cu cheie burlescă, ludice, au putere de revigorare a elementului strecurat dedesubt, unul major, de fapt. Aici era prostia, dar în cazul nenea Popescu, chiar caz, trezirea vine din ceva preareal, foamea. Autorul povestește cum îl duce la medic pentru radiografie pe nenea…, dar rezumă, cu aparent cinism, la modul ludic (tragicul așa se potențează) momentul:
„Este atât de slab încât, când s-a dezbrăcat, radiologul mi-a zis că trebuia să-i aduc originalul, nu radiografia”.
De fapt, demne de scriitor măiestrit sunt pasajele satirice, momente din actualitate, pliate pe un limbaj parodic, de pildă cel cu poemul despre tinctura de usturoi, cum o numește scriitorul, în care suculența unui prospect banal, bine mimat, dar tipic și reclamelor tv, este în contrast cu sărbătoarea zilei, Boboteaza. Indicațiile următoare sunt ironice, în nota strictă a unui prospect și a promovării de medicamente, mereu înțepenite în limbaj și manipulare. Satirizarea devine o armă cu umor, prelungită prin parodie, bine țintită. Redau un fragment:
„Tinctura de usturoi este preferată tincturilor de iod, de natriu, de potasiu, de mangan, de sulfat de gard uscat, de ceapă, de iapă, de lemn-dulce, de măr putrezit, de fier ruginit, de cuțit ascuțit, de moș rebegit, sfrijit, aiurit, îmbătrânit, bârfit, cu nas ascuțit. Se prepară cel mai bine dimineața, ca să nu te apuce greața. Nu contează dacă e vorba de azi, de mâine sau poimâine. Trebuie mai întâi să rozi o ceapă pe pâine…”.
Multe satire își fac loc pe măsura ascuțitelor săgeți înfipte în actualitățile anilor 2001-2002. Până și portretele unor politicieni ca Văcăroiu sau Brucan sunt actualizate, nu gazetărește, ci cu tușe voit literare, în această țesătură unde sfiala nu-și are rostul. Impulsul autorului este de a folosi jurnalul pentru faptul mărunt, amintiri și elemente memorialistice terminate în poantă, paradox, grotesc, înțepătură logică, chiar sofism, totul tăiat, segmentat, bruiat ca într-o continuă așteptare înșelată, o tehnică aproape crengistă, în care intră chiar și reflecțiile generale. Astfel, după dezvoltarea episodului, amuzant premonitoriu la suprafață, cu un personaj ca Vadim Tudor și un război între statele fostei Uniuni Sovietice, etc, se ajunge la o logică strâmbă, la sofismul ambalat umoristic, dar amar dedesubt. Aș cita din pasajul respectiv partea burlescă, bazată și pe funcția de contact:
„O cioară are creier mic, dar viață lungă. Memoria ei, oricât de proastă ar fi cioara respectivă, reține date din epoci uimitor de îndepărtate. Numai că datele acestea nu sunt sistematizate în capul ei, chiar dacă cioara nu e șchioapă și deci are ambele picioare întregi. Memoria ei – ascultă-mă pe mine ce-ți spun, că eu știu – este haotică. Iar istoria omenirii este ca un creier de cioară care încearcă să se sistematizeze, încurcându-se și mai rău”.
Autorul se dedă, însă, ca scriitor, și la realism magic. Astfel, pagina despre propria moarte, excelentă, stă în siajul delicateselor literare ale unui Casares. În ciuda prezenței doctoriței Merișoneanu sau a membrilor familiei, morți sau vii la catafalc, se pleacă de la figura biblică a lui Toma, cel care solicită un argument științific, precizează autorul cu umor. Pledoaria mortului către Părinte, inventivitate de prozator notabil, devine o mostră de realism pe linia deja semnalată, dar și de o subtilă dedublare a celui care discută cu… sine. Accesul la o farsă tragică se face cu mortul pe masă, cum ar veni, unul care, pe suportul echivocului, cu tușe onirice sau amintind de Cortazar, nu se crede mort, în ciuda întregului ritual desfășurat. Am citit și paginile satirice despre horoscop sau clarvăzătoare în același registru, doar că săgețile critice sunt mai ascuțite și spectacolul actualităților cade în burlesc. Dovadă că până și titlul este vizat în acest registru, pe urmele Uraniei, cu ironia de rigoare la generalitățile tipice și tăietura concluzivă umoristică, firește: „Mare cobe Urania asta”. De altfel, concluziile sunt mereu în asemenea note paradoxale, cu o alăturare imposibilă de lumini și umbre. Un exemplu ar fi pasajul despre starea cărților versus cititor, al rostului natalității, ștrangulate de bisturiul cel jucăuș, dar neiertător al autorului:
„Timpul merge implacabil înainte., timpul… pare a fi cea mai diabolică invenție, mai rea decât moartea, care măcar se produce o singură dată”.
În această arie a scriiturii surprinzătoare, Ion Mărculescu se sprijină adesea pe o tehnică ludică, a așteptării frustra(n)te, cum e parabola cu bunicul primar, pedepsit de fiecare dată când se schimbă guvernul, dar mereu pus în funcție. Ieșirea din această situație este una chiar naturală, moartea, tratată de autor ca în registrul logicii zodiacale, însă.
Untip de tratamentul, bine promovat (mimat cu ludicul de autor având la îndemână satira, parodia, parabola în răspăr), se alătură, neașteptat, temelor mari, cum ar fi destinul sau mitul biblic despre cădere. Pentru destin Ion Mărculescu alege o simplă zi, începută cu discursul către un prieten, lucru important, deja semn/al de ceva parabolă, pentru a introduce, după chestiunea transpirației lui Michelangelo, de fapt a muncii sale chiar la Capela Sixtină, un factor minimalizator. Se aduce pe scenă un anonim, care, fatalitate, a ratat marea operă din cauza unei țepe intrată în deget, singura lui lucrare, dar letală. Ei, și de aici se desfășoară ziua accidentelor în lanț, caragialian, deși clasica fatalitate se va muta în noroc, nu altceva decât destinul. În privința lui Adam, surprins tot destinal, dar în registru minor, același noroc fiind adus pe axa omenirii în eternitatea ei, întrucât personajul biblic a mâncat doar un măr („Sau doar o parte din acest măr, până să fie surprins asupra păcatului”). Cu tehnica tăieturii profane, a unei adiționări de fapte sau reflecții imposibile, Ion Mărculescu conchide și aduce, neașteptat, în surogatul actualităților noastre bolnave, un exemplar pe măsură:
„Era o vreme când trecea în sus, pe stradă, un schizofrenic tăcut și gânditor. Da, neîndoielnic există și o știință despre closete, gândea el”.
De altfel, alături de antifrază, tehnica așteptării, de lectură furată se fixează și la reflecții, ca un ingredient și un factor empatic și auto/ironic. Un exemplu:
„Teribil lucru puterea! Dar și mai cumplit este să nu-ți rămână decât puterea imaginației”.
O schiță foarte puternică este aceea a predării fluieratului de către profesorul de muzică drept corespondent al flautului, iar hazul continuă cu ciobanul carpatin, de unde concluzia mută accentul pe un ridicol trucat de naivitate/necunoaștere, firește, tot ironic: „De fapt, eu nu am nicio referință la fluieratul la alte popoare”.
Dar și ascuțimea satirică e de o asemenea calitate scripturală că te poate fura. De pildă, partea „științifică” e tratată parodic încât devine ridicolul în floare cu tot aportul… tehnic. Notația că pentru grotesc nu există lege va bântui după lectură pe oricine. Aici, parodia, și de limbaj, umblă așa de dezinvoltă înăuntrul costumului, cel de jurnal, încât pagina despre leagănul copilului, așezarea lui anume, este citită cu delicii, mai ales că limbajul și recomandările științifice vor fi folosite anapoda. Puse în registrul ironic, persiflant, distrugător, se denunță totul ca farsă, cu iz de vrăjitorie ieftină sau de promovare la fel, surprinse în cadru grotesc: „Se spune că un om care are masa la care lucrează zilnic deasupra unui nod Hartman, se va îmbolnăvi grav. În ce privește leagănul agățat de tavan, acesta are și un aspect ergonomic; în timp ce leagănul oscilează ca orice pendul obișnuit și își reduce mișcarea până la zero, îi rămâne destul timp mamei să mai facă destule mici treburi prin casă”. Dedesubt e o satiră crudă, așa cum îi stă bine unui autor de calibru.
Ion Mărculescu întreține un joc liber al segmentelor, a se vedea adiționări de știri incongruente, o caracteristică a mass-media, dar cu ritm așa de accelerat că scrierea și lectura înaintează în același timp, cititorul nu respiră decât odată cu autorul.
Sub semnul Scorpionului, Editura Trei, 2024, este jurnalul unei vieți de profesor și editor la maturitate, de cititor și ascultător de știri, etc., limitat în timp (de la 1 noiembrie 2001 până la 27 ianuarie 2007), dar bazat, într-un stil excelent, pe schițe, scene, povestiri iuți ca niște desene, pe vederi/micropovestiri din realitatea de toate zilele, pe culorile difuze, dar clarificate semantic. Nu are importanță că vin din spațiul oniric, mnemotehnic, reflexiv, din schizofrenia ecranului, ziarului, știrilor, comune nouă, toate sunt interpretări pe dos sau în poantă, imprevizibile și tăietoare, chiar și la cărți sau manipulări curente, posesive foarte.
Nimic nu este înecăcios, datorită hazului și forței întru povestire sau tăieturilor în materialul banal, dar cu bisturiu lingvistic, moral, axiologic. Se ajunge, astfel, la acest costum care este jurnalul, dar în siajul Școlii de la Târgoviște, cu trădarea benefică prin mânuirea autenticității ca fapt, sânge curgător în momente existențiale aduse din părți variate, personale, ample, din minorul tratat ca major, important pentru publicul din Realia, dar vizat din unghiul parodiei, parabolei, pe dos, cu persiflări și jocuri de limbaj, de stări, de situații diferite, în fine un ludic nuanțat de acest autor de citit cu siguranță.
Ion Mărculescu, Sub semnul Scorpionului, Editura Trei, anul publicării: 2024, nr. pagini: 442
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Mick Haupt / Unsplash
scrie un comentariu