După „Laur”, revelația literară a anului 2013 în Rusia, Evgheni Vodolazkin s-a aflat în provocatoarea situație de a umple spațiul creat de imensele așteptări ale publicului și criticii literari cu ceva cel puțin comparabil. Deși a mai publicat, între timp, „Aviatorul” (2016) și „Brisbane” (2018), de abia o dată cu apariția romanului „Istoria Insulei”, Vodolazkin reușește să atingă, din nou, înălțimile romanului care l-a consacrat ca pe unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani ruși.
Gândită, într-o anumită măsură, ca o continuare a lui „Laur”, după cum însuși autorul a precizat, „Istoria Insulei” ne poartă, într-un ritm propriu și într-un spațiu mitic, prin Evul Mediu, folosit drept reper pentru revelarea contemporaneității. De ce a ales Vodolazkin tocmai Evul Mediu ca un contrapunct al modernității? Unul dintre motive ar fi acela că, grație studiilor de medievistică, Evul Mediu îi este un spațiu extrem de familiar (și drag, am putea adăuga). Un alt motiv ar fi acela că dintre toate epocile, cea medievală este cea mai antitetică față de modernitate. Și un al treilea motiv ar putea fi dorința de a continua, într-un fel, ceea ce începuse în „Laur”. Astfel, „Istoria Insulei” este, în egală măsură, o parabolă și o meditație filozofică asupra sensului istoriei, căci „…nimic nu e mai rău decât să rămâi fără istorie atunci când abia începi să înțelegi ce este ea”.
Dar cum istoria nu poate exista în afara unui spațiu geografic, Vodolazkin ne propune „Insula” drept reper. Deși generic numită, Insula poate fi ușor ghicită – grație cutumelor, obiceiurilor de stat, apucăturilor oamenilor – drept spațiu ce ar putea aparține unei geografii cunoscute, fie ea de origine balcanică ori slavă. Avem de-a face, așadar, cu o insulă aflată sub semnul unei profeții – profeția lui Agafon – ce pare pe cât de ambivalentă, pe atât de implacabilă în înfăptuirea ei viitoare.
Începând din Evul Mediu – epoca fericitei copilării a omenirii – poporul Insulei începe să consemneze Istoria, conștient fiind că doar astfel poate lăsa o urmă celor de după el. Și cine ar putea duce la îndeplinire o sarcină așa de importantă ? Cine altcineva, în afara ieromonahilor, ar putea consemna faptele?! Nimeni, căci „numai cel aplecat asupra veșniciei are putința de a zugrăvi vremea, iar pământescul îl înțelege cel mai bine acela care se gândește la ceresc.” Luăm contact deja, cu una dintre cele mai importante trăsături ale mentalului colectiv al epocii: afirmarea neștiutului, a magiei și a lui Dumnezeu, ce se împletesc firesc și armonios cu existența însăși.
Astfel, cronicar după cronicar, începând cu ieromonahul Nikon Istoricul, consemnază evenimentele și domnitorii Insulei, de la conducători luminați (precum Parfeni și Ksenia), până la lideri de mucava (Kasian, Markel, Vlas, Valdemar), de la înscăunări firești pe tron, până la uzurpări și căsătorii aranjate, de la rebeliuni spontane la războaie orchestrate, trecând prin epoca „bombiști”-lor, care „iubesc și urăsc idei. Nu oameni”, apropiindu-se de zilele noastre și ajungând chiar și în epoca Internetului, totul este menționat în istoria oficială a Insulei, dublată, pe alocuri, de una secretă, mai puțin spectaculoasă, dar, pare-se, mai veridică.
Tot ce se întâmplă pe Insulă pare că dă seamă de un singur adevăr: motorul istoriei îl reprezintă lupta pentru putere. Vremurile în care timpul părea că are o curgere liniștită, atunci când domneau Prealuminatele Lor Înălțimi Parfeni și Ksenia, devin din ce în ce mai zbuciumate pe măsură ce istoria se apropie de contemporaneitate: conducătorii se succed cu repeziciune, masele sunt tot mai nemulțumite, timpul pare că nu mai are răbdare cu oamenii care și-au pierdut reperul sacru: dumnezeirea.
„Acum istoria universală e cea a îndepărtării de Hristos”, iar „nădejdea e în istoria personală.”
Conducătorii, nevolnici și din ce în ce mai vremelnici, au sentimentul că se află deasupra Istoriei, că o pot contraface dictând ceea ce trebuie să conțină („El a cerut ca viitorul să constituie un capitol distinct al istoriei” căci „Istoria nu trebuie să reflecte doar trecutul”), ceea ce naște firesc una din multele întrebări cu care Vodolazkin ne provoacă: poate binele comun justifica orice acțiune a conducătorului unui popor? Are, întotdeauna, cuvântul scris forță și sens? Trebuie să consemneze Istoria doar faptele remarcabile? Doar învingătorii scriu Istoria? Dar pe cea a învinșilor, cine o va consemna și cum? „Dacă istoria nu e eroică, aceea nu e istorie”, spune un personaj, în încercarea de a păcăli vremurile și de a confisca Istoria.
Acest roman seamănă cu o catedrală: magicul se împletește cu realul, înălțimea cu abjecția, trecutul cu prezentul, destinele popoarelor cu istoriile personale, ironia blândă cu drama profețiilor. Tot aici regăsim, firesc, prinți patriarhali ce ajung la vârste biblice, dar și lideri-paravan ori președinți caricaturali, într-o atmosferă ce farmecă, dar și provoacă de la primele rânduri. Fascinantă este curgerea diferită a timpului: lectura îți impune propriul ei ritm, cititorul grăbit este domolit de fluiditatea molcomă a scriiturii, dar și de înțelesul faptelor ce nu se lasă cuprins de o minte prea grăbită, arătându-ne, încă o dată, efectul revelator și autoformator al recursului la Istorie.
Evgheni Vodolazkin, „Istoria Insulei”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, traducător: Adriana Liciu, nr. pagini: 376
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Cris Tagupa pe Unsplash
scrie un comentariu