Poeții din antologia Insula timpului sunt ,,preocupați de o existență abrazivă, ținându-se, în mare parte, la distanță de marile teme ale poeziei metafizice de ieri”, după cum afirma, în mod surprinzător, dar și ofertant din punct de vedere al lecturii, poeta Maria Pilchin, în prefața acestei cărți. Ne așteptăm, așadar, să găsim o altfel de poezie, în care discursul celor patru poeți, trei dintre ei sunt din Rusia (Vladimir Korkunov, Galina Râmbu sau Ecaterina Derișeva), iar unul singur este din Ucraina (Leysk Panasiuk), să fie diferit de discursurile unora ca Ahmatova, Pușkin, Esenin etc.
Cu toate acestea, poeții selectați și traduși din rusă de către Ivan Pilchin se regăsesc pe ,,insula timpului”, sintagmă care, încă din titlu, nu ar trebui să ne impună ideea sau imaginea unui spațiu limitat în semnificații, uniformizat din punctul de vedere al vârstelor, al tipurilor de discurs sau al concepțiilor poetice. Dimpotrivă, acești poeți cultivă, dacă ar fi să le descoperim un numitor comun, atât o poezie a distanțărilor identitare, cât și a apropierilor de anumite certitudini sau experiențe personale (trecute sau prezente), marcate de căutări spirituale, dar, în aceeași măsură, și corporale. Aceștia mizează, în cele din urmă, pe o transfigurare poetică a unui spațiu, dar și a unui timp care, uneori, nu se lasă măsurate sau adaptate fluxului senzorial al conștiinței sau al faptelor. Astfel, spațiul insular pe care îl revendică se încadrează în conceptul de heterotopie, propus de Michel Foucault, referitor la natura complexă, eterogenă, mai ales din punct de vedere spiritual, a unui spațiu unde individul își desfășoară existența.
Galina Râmbu, prima poetă antologată, scrie o poezie în care confesivitatea sau narativitatea evenimențială sunt transfigurate prin intermediul unui insolit cu accente întunecate. Ritmul este obsesiv, străbătut de inflexiunile nervoase ale unui discurs în care se încearcă recuperarea dureroasă a trecutului, încă plin de angoase.
Realitatea cenușie a vieții de familie, a maternității, în mod special, sunt redate prin proiecții coșmarești ale unei corporalități, uneori, (ne)conștiente de sine, scindate între credință și tăgadă, între dăruire și risipire, între blândețea mărturisirii și nervurile unui discurs de blamare a unui timp suspendat/blocat în istorie. Filonul evenimențial proiectează o panoramă a deșertăciunilor în care viața de familie este mutilată, asimilată agresiv de către o industrializare tenebroasă, de-a dreptul: ,,într-o toamnă devreme a lui 1990 umblam pe acolo cu tata/ printre gropile cu deșeuri,/ printre micile gunoiști industrial, printre copacii strâmbi,/ căutând cupru;/ tata zicea mereu: e mai bine să găsim cupru,/ decât alum,/ alumul îl putem aduna când e rău de tot;/ și zicea tandru te cuprind, când îl găsea”.
O sonoritate lugubră este iscată de zgomotul țevilor din fabrici și poate fi auzită doar în măsura în care spaima este amplificată la maximum și conferă atmosferei o notă apăsătoare, o senzație de secătuire spirituală și de refulare continuă a frustrărilor și temerilor. Cu toate acestea, proiecția cerului, desprinsă parcă dintr-un tablou de Monet într-o variantă suprarealistă, are rolul unei detensionări a oricăror tendințe conflictuale sau de fragmentare a legăturilor umane: ,,la CET- 5 iarăși destupă țevile și se aude zgomotul lor, iar/ uneori chiar urletul țevii celei mari împrăștiat prin/ cartier – așa de parcă ar sări din cer/ și aleargă pe pământul nostru putred/ ca un spirit rău. Și august/ își fugărește taurii albaștri pe cerul întunecat, pe dealurile/ pulsatile ale gunoiștelor/ spre comunitățile noastre complicate adunate toate într-o/ casă, într-un singur stup al minții”.
Dintr-un spațiu domestic, carceral, se desprinde, într-o atmosferă dostoievskiană, imaginea mamei sau a fiicei cuprinse de decepție, așteptând, în cealaltă cameră cu înfrigurare, salariul unui tată epuizat, dormind direct pe dușumeaua bucătăriei: ,,tatăl meu doarme pe dușumea și noi îi așteptăm/ salariul ca pe o minune, ca pe mesia, în copilărie,/ ca sfârșitul lumii,/ când vom mânca prea mult împreună și vom muri/ și vom vedea strălucirea lumii fără timp – iată așa așteptăm/ serile privind apăsat la singurul nostru geam din singura/ noastră cameră/ acoperită cu staniolul gri de soare”. Posibilitatea tot mai îndepărtată a îndeplinirii celor mai elementare dorințe de supraviețuire capătă semnificațiile unui efort de supraviețuire, într-un mediu unde predomină un conformism brutal, însă necesar ca un anestezic pentru sufletul marcat de atâtea neîmpliniri și angoase.
Într-un ritm tenebros al unui expresionism macabru, la o limită dincolo de care coșmarescul glisează în real, desprinsă parcă dintr-o combinație a universurilor lui Poe și Benn, sămânța thanatică, cea care viciază alcătuirea spirituală, dă naștere unei proiecții monstruoase care tinde să devitalizeze dimensiunea lăuntrică a ființei; în timp ce, asupra naturii exterioare proiectează o atmosferă viscerală, devoalându-i o fragilitate sepulcrală: ,,în ovarul meu locuiește un monstru complicat, dar din/ țesuturile simple/ de embrioni. el îmi dă de știre nopțile/ și eu mă trezesc, și vreau să fac ceva cu mine./ dacă aș avea încredere că pot să lupt moartă,/ micul meu geamăn, care a crescut laolaltă cu micul organ,/ s-ar elibera/ în pământ sau în organicitatea cenușii…/ cred că putem mângâia pietrele și ne putem arunca ochii/ asupra copacilor,/ doar atunci când nu suntem./ timpul tace, întors în sine”.
Lumea poemelor lui Vladimir Korkunov trăiește sub auspiciile unei crize spirituale, în care orice impuls semnificant este destabilizat, iar orice dinamică umană tinde să fie reprimată. În cele din urmă, apar automatisme care înlocuiesc natura oricărei simțiri și care înlesnesc apropierea, până la identificarea, dintre ființe și obiecte: ,,albia megalopolisului/ inițialele oamenilor/ se scufundă în copca unui zgârie-nori/ algoritmurile plaselor de pescuit/ îți prind limita iritării tale/ podul iluminat de viața reală/ cade în triunghiul/ bermudelor”. Într-o astfel de poezie, omul este despărțit sau îndepărtat de propriul său centru, care poate fi cel al originii sale sau al comuniunii cu celălalt. Sentimentul pierderii de sine și al instabilității identitare este trăit într-o lume deconstructocentrică, în care dispare ideea de apartenență la sau de identificare a unei centralități comunitare sau spirituale. Această tendință distructivă face parte integrantă dintr-un mecanism uriaș al descompunerilor sistematice, care au loc, atât în rândul obiectelor, cât și în cel al persoanelor: ,,străzile dintre descompunere și casele descompuse/ tumoarea orașului/ cozi/ sau demonstrații/ în ce an suntem?/ te țin de mână-/ într-un timp inelar/ într-o horă de voci/ în mulțime pierduți/ pavajul sub ciocanele picioarelor/ se afundă în pământ/ mă țin de balustrade care îți înlocuiește mâna”.
Primul poet ucrainean din această antologie, Lesyk Panasiuk, născut în 1991, atrage atenția printr-un discurs de o confesivitate francă ce nu rămâne doar în zona unui patetism declamativ sau a unui sentimentalism mult prea strident. Abordând o paletă tematică largă, de la condiția scrisului la cea a rolului obiectelor în viața cotidiană, poetul reușește să își insoliteze propriul ton confesiv și, astfel, mai ales, să scoată la suprafață filonul unei gândiri reflexive, uneori marcate, voit sau nu, de un histrionism afectat: ,,Am încercat să citesc poeme străine/ dar vedeam doar regretele/ voiam să mă apuc să citesc cărți de istorie dar care istorie/ nu există nicio istorie și nici n-a existat/ în locul unor cărți de istorie să editați pete de cerneală” sau ,,Stau culcat/ dar nimeni nu se va adăpa din ochii mei/ nici pasărea nici vaca nici câinele de pripas/ căci azi s-a ascuns inima și au adormit degetele/ cum să-mi acordez chitara în această zi/ cum în această zi să cânt/ Îmi smulg limba/ și o arunc în cer” (Iulie). Cu toate acestea, tonul confesiv, ușor nostalgic, este îndreptat asupra unei existențe rutiniere, din care nu lipsește un contur oniric sau, dimpotrivă, o sobrietate calculată, meditativă, cuprinsă de o mirare resemnată cu privire la efortul zadarnic al surprinderii epifaniei existențiale: ,,Doream să fim niște demoni pe case/ sau să ne prefacem că suntem niște lucruri la anticar/ oricum nu ne-ar fi cumpărat nimeni/ aș fi fost un vechi aparat de casă/ iar tu o vază de porțelan/ doar ca să rămânem/ doar ca să nu plecăm/ Nimeni nu a văzut cum noi cădem în întuneric/ și rămânem vii/ rămânem fericiți” (Octombrie).
Imaginarul următoarei tinere poete antologate, Ecaterina Derișeva, din Ucraina, expus într-un discurs caracterizat prin lapidaritate și concizie prozodică, urmează direcția unui expresionism thanatic ce se caracterizează prin expunerea la o realitate istorică, în care demersurile, gesturile sau împlinirile personale capătă, de fiecare dată, un contur traumatic, opresiv. De aceea, paradoxal, căutarea unui sens al vieții se transformă într-un demers de opacizare a oricăror perspective spirituale sau identitare, într-o lume lipsită de orientare și vitalitate: ,,ca o sticlă opacă/ se revarsă apusul/ spre marginea vieții/ floarea istoriei/ s-a deschis în timpul războiului/ orarul de lucru – nedeterminat/ viețile noastre sunt niște pixeli/ pe pânza pictată a morții/ unde garoafele din cimitir cresc tot anul/ și înfloresc/ și înfloresc/ și înfloresc”.
Datorată unor transformări petrecute în metabolismul propriei sensibilități, neliniștea devine o manifestare spectaculară a unui circuit de energii între om și mediul său, în care sunt urmărite, mai ales la nivel sinestezic, metamorfozele ontologice ale naturii: ,,să închizi vocea interioară/ ecoul/ va crește o floare neagră/ va crește o floare roșie/ moartă/ vântul/ voci desprinse/ și totul începe/ poemul construit prin viu grai/ pierde un diftong/ iar vorba/ vorba/ un fitil de partea cealaltă a vocii/ taci cu prudență/ taci” (Topologia inflorescenței).
Vocile poetice, reunite în această carte, conțin o originalitate stranie și oferă glas unor societăți sau existențe, din ce în ce mai bulversate, după voia și chipul unei istorii care conține toate meandrele, neregularitățile sau climatul stepelor rusești.
Insula timpului. 4 poeți din Ucraina și Rusia, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2019, traducere din limba rusă: Ivan Pilchin, nr. pagini: 116
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Norbert Buduczki pe Unsplash
scrie un comentariu