citeste-ma.ro şi Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din volumul Vărul Alexandru și alte povești adevărate de Adrian Oprescu, apărut recent în colecția Memorii-Jurnale.
„În urmă cu câteva luni, am primit, pe computer, scrise cu un singur deget și fără diacritice, cele nouăsprezece povești adevărate care alcătuiesc volumul Vărul Alexandru. Autorul, care a împlinit 78 de ani, mă ruga să-i spun ce părere am. Primindu-le, am surâs. Nu i-am dat nici o șansă. Nici cea mai mică. Nimeni pe lume, mi-am spus, începând să scrie la o asemenea vârstă, nu a putut da ceva literar valabil. Cultura lui umanistă se reducea de altfel la istorici și politologi francezi. Cu literatura nu avusese niciodată o bună întâlnire. Afară de epistole ocazionale, scrise cu haz, nu știam să fi produs vreodată ceva. Știam că seara, târziu, îi plăcea să facă focul în căminul din living și să se uite la jocul flăcărilor, sorbind un Côtes du Rhône și trăgând dintr-o pipă. Dar nu știam că se apucase de scris. L-am întrebat de unde i se trage. Am scris pentru ca mi se părea că am ceva de spus. De unde a învățat să scrie, la peste 70 de ani? Cu această întrebare în minte, m-am grăbit să dau cartea la tipar. Ce carte superbă!“ — Gabriel Liiceanu
„Am citit multe cărți de memorii foarte bine scrise și de-a dreptul emoționante. Una din ele a fost Vărul Alexandru, de Adrian Oprescu, care fusese arestat când avea 20 de ani și era student în anul întâi. Și-a scris memoriile după 60 de ani, deci la optzeci de ani, și le-a povestit cu o minunată prospețime. Eroii principali ai filmului meu, Poarta Albă, Adrian (Adrian Oprescu) și Ninel sunt preluați din această carte. Tot aici era relatată și scena cu copilul de trei ani care a adormit în baraca de scule. Am simțit că este un final bun de film!“ — Nicolae Mărgineanu
„Avusesem, nu demult, 20 de ani. Ar fi trebuit să fiu la facultate, dar nu mai eram. Soarta decisese pentru mine să fiu unul dintre deținuții politici care trebuia să contribuie la construirea socialismului prin săparea Canalului.“ — Adrian Oprescu
ADRIAN OPRESCU s-a născut la 24 august 1929 în orașul Caracal din județul Romanați, într-o familie fără griji materiale (tatăl era negustor cu vază în oraș, iar mama, învățătoare). Studiile gimnaziale le urmează în localitate, la impozantul liceu „Ioniță Asan“. Este atras de lectură: cărți de popularizare a științei, explorări geografice, istorie. În 1948, în ultima clasă de liceu, în discuțiile din pauze cu colegii, face considerațiuni ireverențioase la adresa ocupației sovietice și a proaspăt instauratului regim comunist din România. Drept care, un an mai târziu, la 15 octombrie 1949, fiind student în primul an la Academia Comercială, este arestat și i se înscenează un proces politic: este acuzat că ar fi făcut parte dintr-o organizație subversivă, inventată ad hoc de Securitate, cu numele straniu de „Tineretul Regalist Revoluționar“. Este condamnat doi ani „pentru atitudine dușmănoasă la adresa regimului popular“. Face închisoare la Craiova și lagăr la Canal. Este eliberat la 21 decembrie 1951 și i se stabilește domiciliu forțat la Caracal. Reușește totuși, trăind în clandestinitate, să se angajeze ca „brigadier crescător porcine“ la o fermă de stat de lângă București. În 1956 domiciliile forțate se anulează și se stabilește legal în București. E angajat ca normator, apoi ca economist, la Cooperația Meșteșugărească. Se căsătorește și are un băiat. Face Facultatea de Drept la fără frecvență. Are, în permanență, obsesia părăsirii României comuniste. În 1974, la 45 de ani, reușește să ajungă la Paris, lăsându-și ostatici în țară soția și copilul. Printr-un concurs de împrejurări favorabil, la doi ani după plecarea din țară, își recuperează familia. La 46 de ani se înscrie, tot la fără frecvență, la Arts et Métiers, unde urmează studiile superioare de microeconomie și contabilitate. După patru ani obține diploma de absolvire. Este angajat contabil-șef la asociația de asistență socială a lui Père Joseph, „Aide à Toute Détresse Quart Monde“. Se pensionează în 1994. Își dedică timpul lecturilor și călătoriilor. În ultimii ani, socotind că are ce spune în marginea celor trăite, a simțit nevoia să scrie. La 77 de ani oferă spre publicare Editurii Humanitas primul său manuscris.
FRAGMENT
Cu Vărul Alexandru și alte povești adevărate mi s-a întâmplat ceva ciudat. Autorul acestui volum îmi este văr. Este fiul surorii mamei mele și este cu treisprezece ani mai mare decât mine. Așa încât, scriind despre cartea lui, Vărul Alexandru, mă văd obligat să scriu, la rândul meu, despre vărul Adrian. Or, lucrul acesta nu este deloc ușor. Mai întâi, oamenii vor spune că l-am publicat pentru că este vărul meu. Ceea ce, după cum fiecare cititor, sper, se va convinge, nu e deloc adevărat. Apoi, este foarte greu să scriu despre vărul meu primar ca autor uitând că-mi e văr. De altfel, nici nu am de gând s-o fac. Dimpotrivă, voi profita de apariția cărții lui pentru a spune ce-i datorez din felul în care, de la o vârstă destul de fragedă, am început să înțeleg caracterul teribil al lumii în care trăiam. Alții nu l-au înțeles niciodată, nici măcar când erau pe pragul de a o părăsi. Ba chiar au murit convinși că trăiseră într-o lume normală. Nu le-ar fi stricat să aibă un „văr Adrian“.
Nu mult după terminarea războiului, ai mei se mutaseră într-un apartament spațios din Cotroceni. Cum mama avea cinci surori și doi frați, toți locuind în Caracal (ea era mezina, iar eu, printre odraslele lor, vărul cel mai mic), de câte ori un unchi, o mătușă sau vreun văr primar treceau câteva zile prin București, fie trăgeau la noi, fie veneau să ne vadă. Era sfârșitul verii lui 1949. Împlinisem nu de mult 7 ani. Atunci a apărut în București vărul Adrian, cu gândul să devină student la Academia Comercială. Vizitele lui în Cotroceni erau destul de dese.
Ce relație putea să existe între un băiat de 7 ani și un tânăr fercheș, de 20 de ani, destul de sigur pe el și căruia viața i se așternea la picioare? Mai nici una. Evident, copilul care eram voia să fie băgat în seamă de cei mari. Când aflam că vine, îl pândeam de după ușa de la intrare și, de cum trecea pragul, mă aruncam pe mozaicul cu pătrate mari, albe și negre, ale vestibulului și-mi încolăceam brațul în jurul uneia dintre gleznele lui. Îl strângeam cu atâta fervoare, lipindu-mi și obrazul de stofa pantalonului, pentru ca priza să fie totală, încât toate încercările lui de a-și elibera piciorul și de a scăpa astfel de pacostea care eram nu aveau nici un succes. Numai un copil poate să-și pună ființa la mezat pe un fleac, iar pentru mine, strânsoarea aceea și faptul de a nu putea fi desprins cu nici un chip de glezna vărului meu deveneau o chestiune de viață și de moarte. Cred că, agățându-mă cu disperare de piciorul lui, mă imaginam când în chip de prădător, pe cale să-și devoreze prada, când ca vajnic apărător al unui castel în care tocmai pătrunsese un bandit fioros, când, pur și simplu, îmi trasasem cine știe ce misiune în care importantă era, neîndoielnic, „rezistența până la capăt“. În orice caz este clar că, strângând, existam. Sărmanul meu văr trebuia să-și facă intrarea în casă și apoi să petreacă o bună parte a vizitei târându-mă după el. Uneori, când mă aflam într-o formă cu totul deosebită, chiar și cina se vedea obligat să și-o petreacă cu mine, rămas sub masă, încolăcit în jurul piciorului său. Din când în când, cu un glas pe jumătate lehămetisit pe jumătate exasperat, vărul Adrian mai arunca în direcția mea, întrerupându-se din discuția cu ceilalți, un „Mă, dă-mi drumul, mă, n-auzi!“, al cărui singur rezultat era întețirea strânsorii mele și bucuria pe care o resimțeam cã nu fusesem uitat și cã ceea ce făceam nu se dovedise defel zadarnic. Era limpede că nu găsisem încă obiectul adecvat al perseverărilor mele și că bietul văr Adrian a trebuit să suporte puseurile de creștere ale unui eu plin de vigoare care tocmai pătrundea în lume pe poarta afirmării voinței…
Apoi vărul Adrian a dispărut. Iar în casă, și în viața mea cel puțin, a apărut un cuvânt cumplit care, de fiecare dată, era spus cu glas coborât: Canal. Sau, mai precis, „la Canal“: vărul meu, care venise în București la 20 de ani ca sã-și înceapă viața de student, era acum „la Canal“. Tot ce știam, fără să înțeleg și ce înseamnă asta, era cã „îl închiseseră comuniștii“. Nu înțelegeam nici ce făcuse ca să fie închis, nici ce însemna „la Canal“. Apoi, în preajma Crăciunului din 1951, „pe scara din spate“ a casei din Dr. Lister 69 (și nu pe cea mare, din față, cu trepte de marmură neagră), odată cu lăsarea întunericului, și-a făcut apariția vărul Adrian. Deși „eliberat“, vizita lui avea ceva clandestin, iar aerul lui era cel al unui animal hăituit. Omul pe care, stingherit, l-am privit din ușa bucătăriei nu mai avea nimic comun cu tânărul elegant, purtând întotdeauna sacou și cravată, glumeț și binedispus, pe care îl păstrasem în memoria mea. Și-a dezgolit capul și, de sub șapca largă, au apărut intrândurile unui început de chelie. I-am privit apoi îmbrăcămintea ponosită, de vestitor al unui univers misterios, despre care nu știam nimic și care îmi făcea frică. Pe ecranul minții mi-a rămas de asemenea privirea lui, de o mare tristețe, și râsul forțat, al cuiva care vrea să pară familiar într-o lume ce își pierduse între timp, pentru el, reperele. În fața acestui om nu mai simțeam nici un impuls să mă arunc la pământ, ca pe vremuri, și să-i imobilizez glezna. Devenise un străin. Și atunci, privindu-l, în tulbureala minții mele de copil am înțeles că ceva teribil se întâmplase cu el și că oamenii aceia numiți „comuniștii“ erau, neîndoielnic, reprezentanții Răului pe pământ. Atunci, cred, am devenit „anticomunist visceral“ (suprema etichetă de blam pe care ți-o aplică bravii intelectuali francezi când manifești rezerve mai apăsate despre idealul comunist al tinereții lor), pentru că răul pe lumea asta, continui să cred, nu poate fi simțit decât cu viscerele. Restul vieții mele nu a fost decât un proces neîntrerupt de conștientizare și de confirmare a acestui „adevăr visceral“, dobândit în stare de grație și șoc, în ajunul unui Crăciun, cu ocazia revenirii vărului Adrian de la Canal.
Am cunoscut apoi, de-a lungul vieții, o grămadă de pușcăriași. „Politici“, toți. Și ce pușcăriași! Unul și unul! Toți, din elita culturală a României. Evident, pe cei care nu dispăruseră definitiv în închisori. I-am cunoscut și pe reprezentanții celor care-i băgaseră la pușcărie. Am asistat apoi, după 1965, la coabitarea lor și la o lume care, îngropând în uitare închisorile și cadavrele, părea să se fi împăcat. Eu însumi, sub magia unuia dintre marii pușcăriași culturali ai României, îmi găsisem sensul de viață tocmai în acest univers mutilat de Istorie: credeam că, făcând să pătrundă în el, atât cât se putea, valorile uitate ale culturii europene, îl țineam în preajma Occidentului și îl pregăteam pentru o istorie viitoare.
Între timp, cred că în toamna lui 1974, vărul Adrian reușise să-și ia tălpășița. Prin tenacitate și forțe proprii, își făcuse un rost la Paris. A fost în stare, la 45 de ani, să ia viața de la capăt. Învăța noaptea, pentru a-și trece examenele la „Arts et Métiers“, în timp ce ziua era „muncitor manual“. Cu studiile superioare încheiate, a ocupat apoi un post important într-o foarte onorabilă fundație care se dedica celor neadaptați social. Reușise după o vreme să-și aducă soția și copilul la Paris. Nu putea înțelege nici mort cum de mă întorsesem în țară după prima ieșire, din 1971 (el tocmai începuse să-și pregătească evadarea), și cum de nu m-am hotărât să rămân nici a doua oară, în 1982, când ne-am revăzut în confortabila lor locuință de lângă Place de Clichy, la Paris. Am avut atunci lungi discuții cu el. Era „înrăit“. Anii petrecuți la penitenciarul din Craiova și apoi la Canal, la scurtă vreme după ce ieșise din adolescență, îl marcaseră pe restul vieții. Odată scăpat din lagăr, nu avusese decât un singur gând: să plece, să dispară, să lase pentru totdeauna în urmă o lume în care, în orice clipă, oricare dintre noi putea fi călcat în picioare. Lucrul acesta i se înfipsese în cap cu evidența pe care nu ți-o dau decât legile fizicii. Închisoarea fusese pentru el o explozie de maturitate. Luase un pumn teribil și, sub șocul loviturii, devenise dintr-odată lucid. Înțelesese pentru restul vieții: comunismul nu era doar o gogoriță pentru proști și lichele, ci era locul specializat istoric pentru coruperea naturii umane în general.
Și eu înțelesesem. E drept, nu pe o cale atât de drastică. Nu fusesem, ca el, bătut, torturat, umilit până în ultima fibră a ființei mele. Înțelesesem rãmânând „afară“, „în libertate“, în închisoarea mult mai spațioasă a patriei. În cele două dăți când „mi s-a dat voie“ sã ies din țară (a doua oară sugerându-mi-se aproape, înainte de plecare, că n-ar fi nici o pagubă dacã aș rămâne „acolo“), am știut de fiecare dată că, întorcându-mă, ușa marii închisori se va închide în urma mea și poate că, de astă dată, definitiv. Când am plecat spre țară a doua oară și când m-am dus să-mi iau rămas-bun de la el, vărul Adrian m-a privit cu milã și, în sinea lui, m-a considerat ori prost, ori nebun. El își încheiase definitiv socotelile cu lumea aceea. Eu nu. În ciuda mizeriei în care fusese cufundată, ea continua să rămână și lumea mea, nu doar „a lor“. Limba în care scriam era a mea, iubirile mele, toate, erau aici, până și dușmanii și înfruntãrile, piezișe sau fățișe cu ei, erau ale mele. Acum, după ce între timp mi-am citit dosarul de urmărire întocmit de Securitate, mi-am dat seama că a fost o simplă întâmplare (norocoasă) – față de „perioada Gheorghiu-Dej“, istoria își modificase ușor cursul – că nu am repetat experiența vărului Adrian într-un al doilea „lot Noica“. Totul era pregătit pentru asta. La un simplu semn „de sus“, dosarele noastre ar fi devenit active, transformându-se peste noapte în piese pentru un proces politic. Și totuși, viața mea, dacă a avut un sens, nu l-a avut decât aici. Spre deosebire de vărul Adrian, care înțelesese și devenise lucid, eu, sub sugestia lui Noica, alesesem „dramul de nebunie“. Era pe vremea când, într-un mic tratat „despre limită“, prelucram speculativ experiența istoriei trăite și când, scriind capitolul „Despre nehotărâre“, dezbăteam, subtil și inspirat, întrebarea „ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?“.
Gabriel Liiceanu
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu