Când mă uit în urmă la alergările mele de jumătate de an, am sentimentul că a trecut de fapt mai mult, câțiva ani, poate un deceniu sau chiar o viață. Pentru că au fost sute de alergări, iar sentimentul este de timp aglomerat. Am alergat aici la Piatra-Neamț, pe străzi, pe margini de râuri și pe dealuri, câte 3, 5, 8, 10, 13, 17 și chiar 23 K, aproape în fiecare zi. Dar am alergat și prin pădurea de la Traian, lângă Bacău, în prima mea competiție, 14 K, la care am scos 1h 29 min, cu un loc 4 la categoria peste 50 de ani, unde văzând că nu stau chiar rău cu timpul am prins mai mult curaj pentru alergările viitoare, până azi. Mă uit și la alergarea din Munții Rarău, unde a fost de poveste cursa de 17 K Rumble Rock, pe care am dus-o la capăt și nu foarte rău ca timp, având în vedere că traseul a fost foarte dificil, pe vreme ploioasă, cu mult noroi, în contrast cu peisajele de o frumusețe măreață. Foarte greu urcușul pe Runc, „Golgota alergătorilor”, cum i se spune, cu o pantă de 80 de grade, vreo 3 km ca distanță, cu o diferență de nivel de aproximativ 500 m. Iar asta a fost chiar la urmă, după vreo 12 K, chiar atunci când resursele se împuținaseră. A fost cel mai mare efort pe care l-am făcut de cinci luni de când alergam. Cu toate astea – sau mai degrabă datorită acestui lucru – eram foarte fericit. E atât de bine să te aștepte cineva! Mara era acolo, cu emoții pentru mine, pregătită de poze. Iar eu am luat locul 3 la categorie, locul 50 la open din 110 alergători. La fel, cursa de 10 K, cu 400 m diferență de nivel, la Hit the Egg, prin pădurile de la Vatra Dornei, unde am prins locul 22 la open masculin, cu 1h 08 min, o cursă specială, pentru că am alergat cu prieteni, iar vremea a ținut cu noi.
De neuitat și alergarea de pe Ceahlău, la Bate Toaca, în cursa de 19 K, cea mai grea pentru mine. Frumoasă, nimic de zis, dar foarte solicitantă, cu urcare pe Toaca și coborâre rapidă, cu o diferență de nivel de 1350 m, unde am scos un timp de 3h 55 min și locul 9 la categorie. Am alergat, probabil, cam cât la un maraton, ca timp și efort. Și au fost și alergările prin Sighișoara, în vreo două dimineți cu ceață, numai bune de filmat pentru un film vampirist pe lângă cetate. Ne cazaserăm acolo la un hotel cu piscină, ca să ne vedem cu copiii și nepotul și să avem câteva momente de bucurie domestică. Dar am alergat și în străinătate în vara aceasta, pe plaja de la Alicante, pe marginea țărmului stâncos de la Meta, lângă Napoli, pe nisipul plajei cretane de la Rethymno. Au mai fost alergările din Cluj, pe niște străzi de cartier atât de liniștite dimineața că aveam senzația că sunt undeva prin vreun dorf din Germania. Și mai departe, tot așa, nu m-am oprit, ca personajul acela, Forest Gump, dintr-un film american.
Au urmat și alergările de la Craiova, recent, unde am primit un premiu literar „pentru valoarea operei sale și pentru conștiința artistică probată în timp”, parcă așa scria pe diplomă, ceea ce mie mi-a sunat ca o motivație de Nobel. Ah, suferințele noastre, ale românilor în legătură cu acest subiect! Azi, la început de octombrie, râvnitul premiu iar ne-a ocolit. Odată și odată ni-l vor da, poate, dar anul acesta nu. Din nou nu. Indiferent sau neștiutor în legătură cu grelele suferințe românești, comitetul de la Stockholm i l-au oferit unei scriitoare franceze, Annie Ernaux. Nu este foarte cunoscută la noi și nici în Vest nu pare să aibă faima unui Houellebecq, de exemplu, dar alegerea aceasta mie îmi confirmă unele lucruri, în fine, îmi spune cel puțin că merită, poate, întotdeauna, să privim și în planul secund al scenei literare și să fim mai relaxați în această poveste. Pentru că motivația juriului îi poate încuraja și pe autorii exploratori ai propriilor metaversuri și ai peisajelor memoriei personale. Chiar așa. Cum aș fi eu, bunăoară, cu aceste confesiuni. Să zicem. Punem cazul. Nu mai contează. Oricine. Bine, nu chiar eu, ci himeristul Vasile Baghiu, în locul căruia mi se pare straniu să butonez acum la această poveste spusă pe traseele imprevizibile ale alergării. Și nici chiar el. Nimeni. Despre el vorbesc, dar parcă și despre mine un pic, cu aspirațiile mele la gloria literară, reprimate însă de aceste pauze pentru scrierea cărților altora, the ghost writer, cărți pentru care ajung să fiu ros de invidie imediat după ce apar. Un fel de iepure pentru marii alergători, din cei care l-au înconjurat mereu pe Eliud Kipchoge în cursa fantastică de maraton de la Viena, unde a scos sub două ore. Prin urmare, decizia de acum de la Stockholm îi privește nu numai pe scriitorii-vedetă scoși în față de o presă aeriană care înclină mereu numai în direcția în care bate vântul, nu numai pe cei pregătiți an de an să alerge parcă într-o cursă a succesului literar cu orice preț, ci și pe cei discreți, trăitori în penumbra intensităților de adâncime în care viața și scrisul îi ține ca într-un cuib protector. Și chiar și motivația în cazul ei sună poetic, unic, special, așa cum se cuvine: „pentru curajul și acuitatea clinică cu care descoperă rădăcinile, înstrăinările și constrângerile colective ale memoriei personale”. Acuitatea clinică, iată sintagma zilei! Abia ieșisem de la bibliotecă, unde ținusem a treia conferință Cultura sănătății. Am deschis telefonul în mașină înainte de a porni motorul și am și dat peste știrea importantă, chiar înregistrarea momentului în care secretarul permanent al Academiei Suedeze a deschis ușile și a spus ce avea de spus, în fața flash-urilor și țăcănitului aparatelor foto. La noi, în partea noastră de lume, așteptările sunt incredibil de mari pe acest subiect, visurile sunt pe măsura neîmplinirilor, dar din nou suntem ocoliți. Nu aș ști ce să mai comentez ca să nu supăr, să nu rănesc pe cineva. Nici nu e cazul. Eu îmi doresc ca toate ființele umane să-și împlinească toate visurile. Și firește că mă refer la toate acelea care nu sunt împotriva mea sau a altora, iar dacă un scriitor trăitor în România ia Premiul Nobel, asta nu este nicidecum împotriva mea și sper că nici împotriva prea multora. Eu voi continua să scriu poeziile mele himeriste, romanele autoficționale și confesiunile, în pătrățica mea, fără să sufăr de lipsă de recunoaștere. Nici nu aș avea motiv, poate, pentru că simt, dacă nu e doar ceva așa din capul meu, un fel de undă de simpatie underground care vine, uneori, înspre mine, am parte de un fel de confirmare de undeva de deasupra criticilor, uniunilor, asociațiilor, grupurilor. Și îmi este de ajuns, aș zice, indiferent ce o fi unda aceea. Și dacă e adevărat ce se spune și e pus pe bune deoparte ce-i al fiecăruia, cu atât mai mult. Fără promovări susținute de la instituții, fără traduceri puse la cale pe-aici prin bucătăriile noastre politico-literare, ieșit și din organizația fantomă a scriitorilor patronată de un fost critic devenit staroste pe viață peste turma scriitoricească amorfă, care crește vertiginos pe an ce trece, pentru că țara e plină de talente gata coapte însă nedescoperite. Și voi continua să alerg, în definitiv sunt un scriitor alergător, voi continua să-mi măsor glicozilatele, să-mi pregătesc răbdător salatele și să-mi văd de drumul meu așa, fără proptele și fără cor de aplaudaci, să-mi văd de treaba mea. Treaba mea este să înfrunt – acum că a venit toamna, la alergările de dimineață – frigul și întunericul. M-am trezit iar cu noaptea în cap. E vârsta, niciun dubiu. E alunecarea pe tobogan. Abia astea sunt problemele mele, nu succesul sau insuccesul nu știu cui. Nu Premiul Nobel. De altfel, cum se pare că îl primesc doar cei care nu vorbesc despre el, gata, e cazul să facem liniște. Era să zic să păstrăm un moment de reculegere.
E mohorât afară, ploaie mocnită dintr-un cer coborât jos, la nivelul caselor şi al oamenilor, însă în suflet speranţă şi alte sentimente care mai de care mai luminoase. Şi poate că nu numai scrisul pe telefon aici mă însufleţeşte şi îmi oferă de dimineaţă încredere, dincolo de limitările orizonturilor locale, dar şi toate amănuntele unei vieţi pe care o degust ca pe o lectură de zile mari. Sau – mai bine și mai credibil – ca pe un pahar de vin bun.
Ştiu, aș putea să par neinteresant şi comun, banal chiar, cu bucuriile şi nădejdile mele, cu alergatul și frământările scriitoricești, dar există, cred, și o parte bună în toată povestea aceasta, anume că nu vreau să demonstrez nimic nimănui. Am învăţat, în timp, că lucrurile obișnuite sunt poate cele care dau sens, împreună, vieţii, transformând-o, pe filiera insidioasă a emoţiilor, adesea mai rafinate decât poemele scrise, în cel mai spectaculos film în care ai şansa să fii şi spectator, şi actor, simultan, ca în ecuația himerismului.
Am aflat sensul vieţii, dar nu-l spun nimănui niciodată, pentru că nu se potriveşte cu nimic din ceea ce gândesc alţii despre asta şi pentru că odată dezvăluit îşi pierde înţelesul. Este nevoie nu de un roman, nu de o poezie, nu de un eseu, ci de un morman de cărţi care să încerce măcar să explice cum devine situaţia. Şi apoi, cred că am spus pe undeva, ceva, printre rânduri, dar a trecut neobservat sau, mă rog, a fost aşa ca şi cum aş fi vorbit neîntrebat şi nu mai ştiu cum.
Sensul vieții… Nu am decât darurile primite de la Dumnezeu – să zicem că de la El, de care sunt la fel de conştient cum sunt de natura trecătoare a vieţii omului pe pământ şi pe care am încercat mereu să le pun cât de cât în funcţiune. Şi mai am oamenii dragi din familie şi prietenii. Prin asta mă consider bogat şi norocos. Restul este viaţă de zi cu zi, obişnuită, cu suişuri şi coborâşuri, cu isprăvi şi eşecuri, cu melancolii şi exuberanţe, cu deznădejdi şi speranţe, cu umilinţe şi momente de mândrie, cu bucurii şi tristeţi, este trăire la nivelul zero.
Intuiesc sensul vieţii. Am fost de câteva ori chiar pe punctul de a şti sigur din ce e plămădit, dar nu pot să-l descriu niciodată în câteva fraze, pentru că o astfel de intenţie ar fi o indecenţă. Nici măcar poezia sau romanul nu reuşesc să-l prindă şi să-l scoată la lumină pe de-a-ntregul. Cu ele însă se poate ajunge destul de departe. Oricum, rămâne şi contează doar ceea ce poate fi pus în mişcare de energiile afective. Inteligenţa, cultura, puterea sunt numai elemente ajutătoare şi, în general, de fapt, cam jalnic de inutile.
Suntem în octombrie, la început. Au trecut șapte luni de la prima alergare, iar eu m-am transformat, se pare, nu numai fizic (am slăbit, nu mai am burtă, fălcile s-au topit, oboseala a zburat), ci și sufletește, mental, emoțional. La ultimele conferințe nu am mai avut ezitările și bâlbâielile. O fluență venită parcă din cer a curs în spatele ideilor și ale cuvintelor. Chiar dacă sunt un om îmbătrânit și obosit căruia i se pare uneori că ar merita unele și altele de la oameni, în fine, obsesii de moș fixat în tiparele vechi. Alergător, dar expirat. Expirat, dar fericit. Plicticos de fericit.
Pentru că fericire era ceea ce am simțit ieri și alaltăieri după ce făcusem în alergare turul de recunoaștere a primilor 10 K din viitoarea competiție de alergare care se va întâmpla prin noiembrie chiar în orașul meu, Piatra-Neamț, Maraton Curtea Domnească. E vorba în primul rând de fericirea de a urca pârtia de schi, monstruoasă ca înclinație și lungime (aproape 2 K) și de a fi în stare apoi, sus la gondolă, să pornesc în alergare mai departe, pe platoul larg de unde se vede Ceahlăul spre apus. Apoi, este fericirea de a fi ieșit în decorul pădurii pe o vreme bună și de a nu lâncezi în pat și prin casă ca un urs hibernator.
Alergatul mă scoate din casă mai sigur și mai repede decât o invitație a prietenilor la o terasă. Adoram ieșirile acelea pe la restaurante unde discutam la infinit toate subiectele posibile și imposibile și mă trotilam uneori cu vin. Uitam de ofurile, frustrările, umilințele și sâcâielile vieții de oraș de provincie, de tristețea care mă învăluia fie și cu ocazia unei simple plimbări de duminică pe străzile dinspre munte. De fapt, le adânceam și, deși știam acest adevăr, perseveram în nepăsare și prosteală. Nu mai vorbesc despre vizitele la Radu și Laura, la viloaia lor de pe dealul din afara orașului, unde încingeam cu Radu, la subsol, niște concerte-karaoke de toată frumusețea, cu lălăieli și scălâmbăieli de toată jalea, că mă și mir cum Laura, care era gazda perfectă, și Mara, care părea că își exersează limitele proprii de îngăduință, ne mai suportau. Nouă, bărbaților bravi cu vinul suit la cap, viteji și cântăcioși, nici nu ne păsa. Strigam odată cu Robbie Williams din toate alveolele, când venea partea potrivită din cântec, “a lot of love and affeeeection”, în Angels, sau “I just wanna feeeel real looooove”, în Feel. Ne isterizam la “But it’s over noooow” din It must have been love și la “Listen to your heaaaart” cu Roxette, ne schimonoseam urcați deja pe masa de biliard la “I want to break free” cu Freddie Mercury și aproape plângeam ca niște proști (aici vorbesc doar despre mine) când ajungeam, inevitabil, melancolici, de fapt pleoștiți, la “I did it my waaaay” cu Frank Sinatra. O epocă de boemă, târzie și aceea, mai recentă oricum decât anii de nopți albe de la pictori, unde printre pânze, palete, șevalete, tuburi de culoare, farfurii și pahare, apăreau și sticle de vodcă în jurul cărora se încingeau discuții infinite despre artă, poezie și viață care urmau un fir mereu imprevizibil, în funcție de ruleta ideilor din capetele noastre învolburate de tăria alcoolului și de convingerea că drumul pe care ne aflam cam mai fiecare dintre participanții la acele dezbateri cosmice era bun și că ne va scoate la o lumină a împlinirii și izbăvirii absolute prin artă și, poate, a recunoașterii depline. Toți ne doream recunoașterea, chiar dacă bravam. Și bravam dintr-un fel de disperare a anonimatului perfect în care eram uimiți că viața era posibilă.
Incursiunile acelea prin înduioșătoarea boemă artistică a Pietrei le făceam adesea cu bicicleta. De multe ori o uitam legată de stâlp și ajungeam acasă fără ea. O dată mi-a și fost șterpelită, însă am făcut repede rost de alta la mâna a doua, foarte convenabil. Urcam acuși-acuși pe bicicletă. Mă și vedeam un fel de Henry Miller din perioada pariziană, cu ieșirile lui cu bicicleta învârtind în cap Tropicele. Astfel de identificări cu personaje legendare nici nu erau rare pentru unul ca mine, care am simțit mereu palpitând în inima mea ceva intens, arzător, sentimentul că undeva, cândva, într-un meta-cloud mai prietenos era pus pentru mine deoparte și altceva decât trasul mâței de coadă prin cartierele muncitorești ale Pietrei-Neamțului. Simțământul acesta îl am și acum, chiar după ce am trecut prin incursiunile occidentale și am găsit unele din lucrurile care îmi fuseseră, incredibil, rezervate. Mersul cu bicicleta prin oraș – de acasă la serviciu și înapoi, plus incursiunile pe străzi liniștite în căutarea anticariatelor sau a micilor piețe de legume și fructe, a locurilor umbroase – îmi schimba perspectiva asupra vieții, așa cum astăzi reușesc alergările, îi dădea o tentă de ficțiune parcă mai accentuată decât într-un roman. Descopeream trasee mai domoale, evitam aglomerațiile, cu poluarea lor supărătoare, mai ales pe soare și căldură, încercam să mă strecor în spațiul strâmt dintre bordură și mașinile care veneau din spate, înaintam cum aș fi scris, ca în paginile de carte, pedală cu pedală, pe lângă denivelări și gropi, prin spații părăsite uneori, pe alei neumblate adesea, prin cartiere optimiste în care viața se încumeta să înfrunte vremurile cu puterea secretă de totdeauna care a scos-o învingătoare.
Înfruntarea vremurilor în partea aceasta de lume… Să trăiești o viață în demnitate aici în România este o aventură. Comportamente anapoda, lipsă de caracter epidemică, abuzuri, inechități, impostură care se urcă sus “în răchită”, tupeu fără limite, prefăcătorie, demagogie, lașitate, frică de propria umbră, muncă deloc omenește plătită, stres profesional, oboseală existențială, sfârșit imprevizibil de pe urma unei internări banale, scârbă, multă scârbă. Te consolezi că ești acasă, dar ce preț are acest “acasă”! Doar un pic de poezie în viața personală mai salvează ceva. Și uneori asta e totul.
Fie ea și poezia alergării, cu singurătatea care o însoțește, mai ales acum când soarele răsare mai târziu și trebuie să alerg pe întuneric. Singurătate, da, însă parcă și un fel de zădărnicie sau ce-o fi. Ceva cu acțiune lentă oricum. Cu efect întârziat. Ca un drog nimicitor. Ca scrisul cel de toate zilele.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu