Suntem în octombrie. Nopțile și diminețile sunt reci, iar copacii își schimbă culorile și își pierd frunzele. Încerc să rezolv, la alergările de dimineață, problema inadaptării la întuneric și frig. Am încercat să alerg după-amiezile, dar se pare că oboseala de peste zi își spune cuvântul. Înțeleg prea bine că soluția este să încerc să mă pliez pe anotimp, pentru că am o slujbă de dus, încă. Doar sâmbăta și duminica am șansa de a ieși pe la nouă, pe lumină și de a face 10 sau chiar 20 K. În celelalte zile, inima-n dinți, curaj și alergare ușoară! De câteva ori m-a prins vremea la Mastacăn, unde am mai lucrat câte ceva la grădina himerică a poeziei. Am cosit cu cositoarea mecanică suprafața de la bază, unde pusesem fasole, mazăre, ceapă și usturoi și unde crescuse, în afară de lujerii plantelor, o iarbă deasă și înaltă, în urma ploilor recente. Și am cules strugurii, trei saci, pe care i-am dat surorilor mele să-i adauge la ai lor, pentru că eu m-am hotărât să nu mai fac vin anul acesta. În primul rând, pentru că, deși nu am renunțat complet la alcool, de șase luni de când alerg nu mai beau la fel ca înainte. Îmi permit din când în când un pahar de vin, sau chiar două dacă sunt cu prieteni, și cam atât. Apoi pentru că vinul de „streșinică” rezultat din soiul de struguri adaptați la regiunea noastră nu este de calitate. Iese acru. Sătenii îl beau fără probleme și trebuie să recunosc și eu că merge foarte bine cu friptură iarna, la Sărbători. Băut însă așa, pe gol, nu e foarte bun. Cum vremea m-a prins acolo seară de seară, mi-am făcut alergările prin grădină, am fugit de câteva zeci de ori la deal și la vale, mi-am făcut kilometrii și mi-am scos timpul.
De scris am mai scris aici în unele dimineți devreme, dar nu foarte mult. M-au pus pe gânduri un pic și m-au descurajat unele reacții pe mesageria privată în legătură cu apariția în episodul trecut a unui scriitor-vedetă. E în regulă să fiu considerat frustrat și invidios pentru că l-am ironizat. Nu mă deranjează câtuși de puțin. De altfel, am tăiat pasajul, dacă asta ajută la reconsiderarea de către instituțiile culturale din România a politicilor de ieșire la export, să le spun așa, cu scriitori. Dacă vor începe, adică, să îi promoveze și pe alți 10-20 de scriitori măcar, la fel de buni, atunci merită să suport să fiu etichetat și așa. Mie mi se pare că viața literară din România este falsificată și de aceste propulsări, cu subiect dat dinainte, spre succes cu orice preț, de indiferența față de diversitatea resurselor de creativitate. Însă cine sunt eu să dau sfaturi pe politică culturală externă?
Singura mea grijă, dacă mă gândesc la ocupaţia scrisului, este să înţeleg câtuşi de puţin ceea ce trăiesc, mersul lumii de azi în general şi oamenii pe care am şansa să îi cunosc personal. Mediile literare de la noi, cu toate tresăririle lor sporadice de viaţă, seamănă, din păcate, prea mult cu cele politice pentru a-mi mai stârni interesul de altădată, iar succesul, aşa cum este el văzut în zilele noastre, mă îndeamnă mai degrabă să ies din circuit, să trec pe linii moarte, cu toate dezavantajele, asumate ca resurse potenţiale de poezie şi nu ca semne ale ratării. Sentimentul este de plimbare singuratică într-o duminică de toamnă pe o stradă necunoscută dintr-un oraş cu nume complicat dintr-o ţară în care nu am plănuit niciodată să ajung şi în care nu ştiu pe nimeni.
Și poate cel mai enervant aspect în acest tablou nu este dorința de succes, perfect legitimă până la un punct, ci individualismul feroce, datul din coate, autogonflarea. De fapt, autofixarea în ramă pe care o practică unii scriitori români de azi, ajutată şi de câte un cor improvizat al lăudătorilor, este o operaţiune străină complet de spiritul adevărat al literaturii, dacă există așa ceva, pentru că intimidează şi blochează spiritul critic. Mai mult, reacţia iritată în faţa unor gesturi, altfel fireşti, de punere sub semnul întrebării critice a ramei lor prea-devreme-clasicizate şi a pozei imature din oglinda în care se oglindesc ei toată ziua este nu numai jenantă, dar chiar o agresiune faţă de libertatea de expresie. Şi un semn că nu au înţeles de fapt niciodată ce este cu adevărat literatura. Uimitoarea lor siguranţă de sine, demnă de milă altfel, îi orbeşte şi îi dezumanizează. Ei sunt toată ziua cu libertatea şi demnitatea în gură, ca să spun aşa, dar când soclul statuii lor închipuite e clătinat câtuşi de puţin, tocmai în spiritul libertăţii şi al demnităţii, atunci iau foc pur şi simplu, îşi arată în toată goliciunea limitele de creştere, chiar lipsa unor ani de acasă şi fac imposibilă orice comunicare. Ei pot, fireşte, oricând, să critice critica, nu-i opreşte nimeni, dar e obligatoriu să facă asta numai într-o manieră detașată, nu cu îmbufnarea copilului căruia i s-a luat jucăria. Altfel, ei nu vor fi altceva decât nişte certăreţi oarecare, nişte mici orgolioşi intratabili, nişte oameni fără maniere şi, până la urmă, chiar nişte scriitori… discutabili. Despre aceste lucruri nu prea se vorbeşte, dar ar trebui să se vorbească, chiar să se trăncănească. Bineînţeles dacă vrem să respirăm un pic de aer al normalităţii în literatură, în cultură, în lumea asta românească în care trăim cum trăim.
Și nu este vreo problemă în niciun fel, la drept vorbind. Cui ce-i pasă? Astea sunt frământări de om naiv, sentimentalist și slab. Succesul aparține celor cinici, reci, stăpâni pe situație, nemiloși. Sunt semne de „gândire slabă” – parcă așa numea un italian, Vatimo, dacă îmi aduc bine aminte, tipologia asta de „looseri”, deși el cred că se referea la altceva mai complicat, mai savant, nu mă bag.
La urma urmei, am și eu partea mea de interes fără să zornăiesc clopoțeii promovării. Mi s-a întâmplat chiar azi, din nou, să primesc semne prietenoase de recunoaştere – pentru scris şi pentru tot ce am realizat în viaţă, în fine, ceva pe aproape, nici nu ştiu cum să spun ca să nu pară înfumurare – de la oameni care, din cât am putut vedea, chiar se pricep la literatură şi care au ales să trăiască departe de ţară şi mi s-a umplut sufletul de bucurie. Şi în timp ce auzeam cuvintele lor calde şi ideile lor de proiecte pe care am putea, spun ei, nişte străini, în fond, să le punem la cale împreună, dincolo de distanţele geografice enorme care ne despart, m-am gândit la situaţiile de blocaj nefireşti pe care le întâmpin aici acasă de ani şi ani, de o viaţă, „acasă”, aici unde de multe ori eşti pedepsit pentru că îndrăzneşti să forţezi unele schimbări, să îmbunătăţeşti lucrurile, să oferi pur şi simplu, cu generozitate, creaţia ta unei lumi buimăcite de comunism şi de tot ce-a urmat. Blocaj în loc de înlesnire şi încurajare, ostilitate în loc de apreciere, marginalizare în loc de atenţie firească. Şi m-am mai gândit că nimic nu este întâmplător, că există în lumea noastră mare oameni care chiar simt şi pricep, care trăiesc cu intensitate pe seama unor valori adevărate şi că tot zbuciumul meu ar putea să-şi găsească nişte ieşiri, aşa cum le-am tot visat „himerizând”, aşa cum le-am tot pierdut şi regăsit de nenumărate ori, prins în hăţişul de anomalii de pe aceste meleaguri care te seacă de energie şi îţi mănâncă timpul ca un vârcolac. Când primeşti astfel de semne ştii că totul a meritat, că toate suferinţele au avut un sens, că drumul ales a fost cel bun, că se poate merge mai departe.
Mai departe, zic, da, împotriva impasurilor și a situațiilor aparent fără ieșire, când nu mai vezi orizontul. Situațiile acelea limită pe care le ai de trecut uneori în viață îți spun și ceva despre sensul adevărat, pe bune, pe care îl cauți de când te știi. Și este o binecuvântare să te poți gândi la ele după ce ți se pare că le-ai cam depășit, ca și cum ai comenta un film sau un roman, cu detașare, la final. Și oricât de bizar ar suna asta, viața ta înseamnă ceva în măsura în care nu înseamnă nimic. La fel, în plus, din această poveste mai poți afla mai multe despre cum sunt oamenii, de rău și de bine, deși știai binișor, ai șansa poate să înțelegi că lumea s-a schimbat și că visurile și idealurile au nevoie de resetare în mintea ta, că felul în care vezi tu lucrurile mai are încă de înfruntat mai departe o realitate care nu ține cont de nimic altceva decât de propria ei materialitate inflexibilă și neîndurătoare. Un drum ales sau care te alege, unul din cele două pe care bătrânul Frost l-a ales în pădurea galbenă și care a făcut diferența.
Duminica trecută, la alergări, eu am ales drumul de la Piatra la Mastacăn. Mi s-a părut că aș putea încerca din nou un semimaraton. Și de ce să nu-l încerc chiar pe șoseaua pe care de atâtea ori am parcurs-o, cu autobuzul, în adolescență și în tinerețe, când le vizitam la Piatra pe surorile mele, apoi mai târziu, după anii 2000, cu mașina, în sens invers, spre Mastacăn, ca să o vizitez pe mama, rămasă singură acolo la țară? Și, în timp ce alergam, după ce trecusem de Dumbrava și scăpasem de chinurile primilor kilometri, de senzația de dezmembrare și abandon, m-am gândit că nu este, poate, întâmplător că alergam pe drumul pe care chiar mama îl făcuse în fugă atunci când era copilă. Era în timpul secetei de după război, iar părinții, bunicii mei adică, o aduseseră aici la Piatra în familia unui ofițer ca să aibă grijă, pentru niște bănuți, de copilul lor. Ceva nu i-a plăcut mamei acolo, se pare că o puseseră la spălat pelinci sau așa ceva, ceea ce a făcut să-i fie greață și să-și imagineze cu groază zilele vieții ei viitoare în acea casă. Așa povestea, mereu și mereu, cum îi plăcea să tot repete întâmplări din trecutul ei. Ciudat este că de fiecare dată aveam senzația de noutate totală, dar asta cred că venea din talentul uluitor de povestitoare pe care îl avea și de care cred că era conștientă, pentru că atunci când ataca o întâmplare totul căpăta alura scrisului. A plănuit, așadar, tot atunci evadarea și fuga înapoi. Imediat ce a prins un moment în care nevasta ofițerului trebăluia prin bucătărie, a șters-o pur și simplu. A ieșit în stradă și a ținut-o tot o fugă pănă la Mastacăn. Ajunsă acasă, după miezul nopții, trecută prin frici și spaime pe drumurile întunecate, apariția ei i-a mirat foarte tare pe toți, părinți, frați și surori, iar bunicul și-a luat perdaful de la bunica pentru nesăbuința de a trimite fetița să trăiască hodoronc-tronc într-o familie de străini, deși ea îl avertizase că nu va merge. Din acel moment fata aceea care tocmai făcuse un semimaraton în câteva ore și care mai târziu, peste vreo 15 ani, avea să devină mama mea, nu avea să mai fie „închiriată” pentru muncă nicăieri niciodată, își câștigase dreptul de a nu mai fi folosită, indiferent dacă viața s-ar fi făcut chiar mai grea decât era. Iar eu alergam acum pe același drum al ei de câștigare a independenței și libertății personale, pe trotuarul din dreapta șoselei, în ritmul zgomotului făcut de apa din burduful din rucsac, din care mai trăgeam din când în când pe furtun câte un gât ca să îmi umezesc gura și să-mi mențin un nivel bun de hidratare. Îmi luasem toate dotările, apă, batoane energetice, bandane, șapcă pentru soare, tot ce trebuia. Eram, la urma urmei un alergător de semimaraton și era cazul să mă iau în serios în acest rol. Din unele curți mă mai lătra câte un câine, dar asta făcea parte din traseu. La fel și salutul unor meseni matinali de pe o terasă de birt sătesc, undeva pe la Săvinești, care a însemnat pentru mine o încurajare chiar dacă întrebarea lor ironică dacă vreau să ajung departe m-a pus exact la locul meu: un ciudat care fuge degeaba pe marginea șoselelor. Dar ce să mai comentez? Nu sunt eu cel care a scris „Avantajul de a nu câștiga nimic”? Da, chiar eu sunt, așa că nu e cazul să mai despic firul în patru și să explic cum este și cum nu este.
Mai bine scriu, nu e cazul să tot pălăvrăgesc. Toată viața am scris. Nu am avut însă norocul până acum să trăiesc exclusiv din munca scrisului. Am învățat în adolescență meseria de asistent medical, apoi, peste niște ani, pe aceea de psiholog. După un timp am dat examene pentru a fi profesor și am deprins din mers chiar și munca de ziarist sau de realizator de televiziune. Am trăit un soi de neliniște a căutării. Toate m-au ajutat să am mereu un serviciu și prin urmare un venit permanent, iar în unele perioade am reușit să mă țin chiar de două slujbe. Așa am reușit să am o familie, să-mi cresc cei doi copii care sunt mari acum și la rosturile lor, să fac niște incursiuni prin Europa, în fine, să mă bucur de un nivel de independență de care ai întotdeauna nevoie când vrei să fii scriitor cu adevărat. Fără minima autonomie materială, e greu să faci să se învârtă cât de cât roata scrisului.
Chiar și în aceste condiții, am scris constant, cu unele perioade de pauză impuse de viață, iar în lunile în care am beneficiat de cele câteva burse occidentale, obținute pe cont propriu, prin concurs, am avut pur și simplu sentimentul că zbor, că sunt ceea ce am simțit mereu că mi s-ar potrivi: scriitor.
Știu, alți scriitori au alt traseu și ajung să trăiască din scris, în Vest mai des decât la noi, dar eu cred că povestea aceasta cu scrisul și succesul pe seama scrisului are și o parte importantă de loterie – nimerești cifra potrivită, mergi mai departe, nu nimerești, mai încerci de atâtea ori câte îți permiți sau este necesar. Te potrivești cu vremea ta, cu spiritul timpului, cu ora istorică în care ți-a fost repartizat să trăiești, foarte bine! Nu te încadrezi, atunci nu ai decât să patinezi în gol și să îți duci crucea!
Este, se pare, și o chestiune de anduranță, dincolo de talent, inspirație, motivație și mai știu eu ce. Și este, cred, și ceva misterios, o energie care are puterea să te trezească dimineața să te ducă la computer, aproape în fiecare zi, să te pună să-ți notezi mereu pe carnete și pe telefon idei și lucruri banale, să te îmbie mereu la citit, zi de zi, să te țină conectat la un fel de spirit al datoriei cam bizar, să facă din tine o persoană care are ceva de spus și care și încearcă să spună indiferent dacă lumea ascultă sau nu, dacă este interesată sau nu, indiferent de cum sunt vremurile în care se întâmplă totul.
Iar scrisul îmi dăruiește acel „nimic” fără de care nimic nu ar avea sens. Și mă refer mai cu seamă la nimicul poeziei. Este câștigul nimicului, avantajul extraordinar de a nu câștiga nimic niciodată. Poezie, adică nimic și totul. Iar lucrul cel mai bun, poate, pe care mi-l dăruieşte mereu poezia nu este neapărat şansa de a împărtăşi cu mai mulţi cititori, în reviste şi cărţi, „poezia scrisă”. Nu-i vorbă, este şi aceasta o bucurie pe care o preţuiesc cum se cuvine, pentru că mă apropie de oameni, dar să zicem că ţine mai mult de partea de comunicare şi relaţionare cu lumea, nu are prea mare tangenţă cu stările mele profund subiective. Ceea ce îmi îmbogăţeşte de fapt viaţa în întâlnirea cu poezia, în înţeles simplu, uman, este partea de „poezie trăită”, posibilitatea de a accede la un stil de viaţă poetic, care înseamnă o intensificare a trăirii, un „switch” pe o lungime de undă care mă apropie de sens, o trecere într-un teritoriu al vieţii devenită poveste fie şi fără întâmplări, o reconectare la un fel de cunoaştere la care parcă am mai avut cândva intrare, când nici nu eram foarte conştient de propriile trăiri şi abia intuiam că era un fir care merita urmat, ceea ce s-a şi confirmat cu asupra de măsură până azi.
Semimaratonul meu spre Mastacăn a trecut de Roznov, între timp. Vedeam în depărtare munții albaștri ai Nechitului și Tarcăului și aveam un sentiment foarte plăcut de împlinire știind că mă apropiam de satul copilăriei. Un singur amănunt mă deranja sau, în fine, îmi dădea un pic de disconfort. Era duminică și știam că oamenii ar fi putut ieși de la biserică chiar când urma să ajung eu acolo, iar asta mă făcea să mă gândesc dacă era cazul să alerg așa pe lângă ei și să mă expun comentariilor lor de oameni așezați și la locul lor, care ar putea să vadă ca pe o țicneală alergarea mea, oricum ca pe un semn că nu am toate țiglele pe casă sau să mă opresc în capătul satului, imediat ce aveam să trec de Șovoaia și eventual să o aștept pe Mara să vină cu mașina în urma mea și să mă preia. Mara calculase cu precizie timpul și m-a prins pe ultimii doi kilometri, salvându-mă de toate dilemele, frământările și luptele interioare cu cultura locală. De fapt, nu se făcuseră 21 K, de un semimaraton adică, așa că am rugat-o să mă aștepte să mai dau câteva ture pe niște drumuri care traversau lanurile uscate de porumb, eventual să-mi facă și două-trei poze pentru eternitate, până când Strava avea să mă anunțe că-mi depășisem limitele autoimpuse pentru acea zi și că aveam dreptul să nu mă mai gândesc pentru o vreme la nimic.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu