Alergatul la Meta, pe coasta Amalfi, mi-a arătat că dacă îmi doream să mai am încă un timp puterea de a călători și de a vedea lumea, așa cum îmi place atât de mult, trebuie să mă țin de programul autoimpus. Oriunde-aș fi, cum se face dimineață, gata, echipamentul pe mine și fuga pe coclauri! Revelația s-a întâmplat acolo pentru că de sus, de la apartamentul închiriat, și până jos pe plajă era de parcurs cam un kilometru, fie pe șoseaua șerpuitoare pe care urca și cobora și autobuzul, fie pe un traseu mai abrupt cu scări și poteci săpate în stâncă, iar pentru asta, chiar și fără să-mi fi propus să alerg neapărat pe plajă, ci doar pentru o plimbare înainte de răsărit în foșnetul valurilor, aveam nevoie de putere, de plămâni înfoiați, de inimă suplă și sportivă. Nu se mai punea, așadar, în primul rând problema glicemiei și a stricăciunilor ei persistente pe care trebuia să le opresc cumva, ci și a acelui suflu vital, moștenit de la părinții mei țărani, care m-a ajutat mereu să trec peste dificultăți și pe care începeam, se pare, să-l pierd așa cum pierzi apa din palmele făcute căuș. Călătoria nu e – se înțelege – numai contemplație, reflecție, stat pe la terase și pe la umbră de ziduri străvechi sau pe faleze luate în primire de brize răcoroase, mai înseamnă și urcatul scărilor din greu, la Sacré Coeur, pe Anacapri, la Grădinile Gaudi sau cine știe pe ce alte dealuri, celebre sau nu, mai este și mersul de zeci de mii de pași pe minunatele străzi cu mirosuri amestecate, de mărfuri lucioase, colorate și tentante, de parfumuri poetice („din țări străine”, cum zice cântecul), poate și statul în picioare prin infinitele săli ale muzeelor sau mărșăluirea pe bulevarde care duc întotdeauna undeva de unde se poate merge mereu mai departe. Este, prin urmare, și rezistență fizică, anduranță. Cum însă tocmai asta este ceea ce pierdeam, înainte de alergat, odată cu resemnarea mea în fața bolii, bătrâneții și dezintegrării, era perfect logic să mă întorc și să o iau pe contrasens, în contracurent. De aceea mi-am făcut un program de coborât, de trasat pe Strava în ritm alert țărmul – parte pe plajă, parte pe cheiuri – și de urcat în alergare până la cuibul de relaxare al apartamentului, departe de lumea dezlănțuită, unde Mara, auzindu-mă prin somn că am intrat, avea să deschidă ochii drăgăstos, să mă întrebe, ca de fiecare dată, „Ai fugit?”, apoi, văzând că am dat din cap în semn de aprobare, să-i închidă la loc zâmbind. La urcare aveam ambiția și cheful de distracție să mă țin în urma autobuzului, care suia panta cu viteza melcului, gâfâia și pufăia din mașinăriile lui pneumatice și își ambala motorul ca la raliu, mai rău ca mine, care abia îmi țineam inima în frâu să nu sară din coșul pieptului. Alergarea aceea pe povârnișuri de țărm mediteranean m-a pregătit, probabil, pentru urcușul de pe Runc de la Bucovina Ultra Rock de săptămâna trecută, dar și pentru nesăbuitele mele încercări de autodepășire. Nu știu de unde am prins ideea asta că trebuie să mă întrec pe mine însumi. În afară că te poate obosi și aduce chiar la epuizare, psihică și fizică și în tot felul, e și o prostioară patentată. În loc să-ți trăiești viața pur și simplu, cu bune și rele, cu banalități și situații deosebite, tu ce faci? Te iei la întrecere cu tine însuți. În loc să îți bei cafeaua, să îți iubești nevasta, să îți crești copiii, să îmbătrânești frumos și să mori apoteotic bătrân, tu te cerți cu niște idei din capul tău, împingi mai departe niște limite din mintea ta, te pornești să demonstrezi nu știu ce altora, omenirii, lumii întregi.
Când alerg, am mereu în cap anii la care am ajuns și nepotrivirea de situații. Știu că la maratoanele mari, dar și la cursele mai mici de semimaraton sau cros, aleargă și bătrâni, femei și bărbați. Uscățivi, vioi, hotărâți să moară sănătoși. Asta îmi doresc și eu, se pare, dacă nu mi-a fost foarte clar până acum, să ating adică un asemenea nivel de sănătate care să-mi permită, la vârsta mea de atunci, când va fi să fie, să obțin un sfârșit fericit, adică să nu ajung să mă cufuresc pe mine în pamperși prin vreun azil de margine de oraș ascuns între arbori seculari, uitat de lume, unde timpul băltește, iar vârsta nu mai contează. Unde nimic nu mai contează deloc niciodată. Nici nu înțeleg prea bine diferența dintre o bătrânețe sănătoasă și una cu dureri și suferințe, deși pricep că e mai bine să fie bine și nu rău, să fie frumos și nu urât, să fie cu sănătate și nu cu boală.
Pentru că, altfel, la muncă sunt atât de talentat să mă înham cu drag și spor încât nu mă întrece nimeni. Fac ce fac, bunăoară, şi mă trezesc din nou lucrând la manualele şi cărţile din domeniul medical, la toate planurile acelea de îngrijire nursing cu toate lucrurile noi pentru mediile profesionale specifice din România, de la care mi s-a și tras stresul când cu demisia și toată panarama. Nu poți face schimbări acolo unde este preferat confortul neschimbării. Înțelept este să părăsești scena, ceea ce am și făcut, deși cam cu întârziere. Când ai proiecte adevărate sau, în fine, lucruri importante de făcut şi entuziasmul te ţine în priză la lucru, nu mai ești nici foarte atent la ce zic unii, alţii, la răutăţile pe faţă sau pline de bună-intenţie. Astfel, a duce la capăt planurile, în tăcere şi ignorând bâzâiala enervantă a mediocrilor care au întotdeauna timp, devine poate chiar o datorie. Datorie faţă de cei care te preţuiesc cu adevărat şi se bucură sincer de realizările tale şi, la urma urmei, faţă de tine însuți. Singura formă eficientă de apărare. Iar dacă mai reuşești să faci să funcţioneze şi acel zâmbet interior care are mereu puterea să te scoată din impas, atunci ești pe drumul cel bun. Sau așa ceva.
Mă pomenesc deci muncind. Pe lângă serviciu, pe lângă scrisul-scris, pe lângă alte și alte lucruri de făcut, multe și mărunte, care se leagă de mine, apropo, ca boala de om sănătos. Uneori mă gândesc că am şi eu doar o singură viaţă şi că iau astfel, cu tot hei-rupismul acesta, din timpul şi energia pentru poezie, proză, eseuri, mă rog, pentru chestiile mele literare, dar tot eu mă întorc şi îmi spun că toate au, probabil, înţelesul şi rostul lor, că nu orice poate fi programat ca pe computer şi că destinul îşi derulează mecanismele lui secrete şi incontrolabile pentru fiecare. La urma urmei nici chiar în aceste condiţii nu pot să mă plâng, pentru că poezia, inclusiv aceea scrisă, şi-a găsit locul, s-a infiltrat în tot ce am trăit, odată cu unele călătorii de care am avut parte, iar povestea aceasta merge acum mai departe pe firul ei. Poate că încep să am de a face cu un fel de înţelepciune a vârstei, un eufemism de fapt pentru încetineala minții, lucru care nu mă deranjează deloc, fie vorba între noi, însă e clar că sunt tot mai dispus să merg necondiţionat şi pe pierdere în înţelesul ei absolut, adică fără calcule carieriste, fără planificări ale unui succes dintr-un viitor iluzoriu sau dintr-o posteritate mai mult sau mai puţin prietenoasă.
Nu la posteritate îmi stă gândul, totuși, când alerg. Depinde de loc și de momentul zilei. Sigur, fac și exercițiul de a mă proiecta în viitor, dispărut de pe firmament, posibil și din memoria multora și până la urmă a tuturor, dar sunt doar niște secvențe scurte pe care, din instinct de apărare probabil, nu le aprofundez. Sunt doar niște flash-uri peste peisaje de zi cu zi, peste gânduri domestice. De exemplu, când îmi făceam turele de 5 K dimineața pe podurile din Porto, acum vreo două luni, mă gândeam inclusiv la istoria locului, cu bătăliile, tufele de gorse cărate de săraci cu spatele jos în port, cu butoaiele cu vin devenit celebru în timp, cu hologramele figurilor istorice, revoluționarul poet Gonzaga, prințul Henric Navigatorul, care își are statuia în fața Palatului Bolsa, unde am stat și am ascultat, lungiți pe iarbă, o formație muzicală care cânta fado. În Porto ne luaserăm o cameră sus, nu departe de Ribeira colorată, aproape de Ponte de Dom Luís I, la care eu ajungeam în alergare ușoară la vale, spre adâncul Duoro. Pe podul aflat atunci în reparații îmi plăcea să-mi aud răsunetul metalic al pașilor, în ritmul alert care îmi dă întotdeauna mulțumire. Urmam apoi, pe câțiva kilometri, malul fluviului, înspre ieșirea la ocean. Un sentiment puternic de libertate trăiam în acele curse de unul singur pe lângă chei și docuri pline de ambarcațiuni-restaurant, iar la capăt, acolo unde Duoro se întâlnește cu Atlanticul, totul era amplificat în sufletul meu. Era punctul de întoarcere. Transpirat și deja obosit, dar fericit, mulțumit fără motiv (genul de mulțumire a alergătorilor), mă porneam să alerg înapoi, pe același drum, și mi se părea că oceanul, dunele de nisip cu floră colorată, aleile fără capăt, locurile, orașul, fluviul, imaginile, scenele de viață, oamenii, culorile, mirosurile, briza, podurile amețitoare, limba portugheză care îmi amintea uneori de regionalismele mele moldovenești, toate îmi intrau în sânge, prin ochi, prin plămâni și prin porii pielii, câștigul suprem al alergatului „degeaba”. Uneori, ca să-mi fac alergarea, am ales să traversez podul de beton Ponte Infante Dom Henrique, poate mai impresionant decât cele din metal construite, se pare, de Eiffel, dar acolo îmi era frică să privesc în jos peste balustradă, pentru că înălțimea îmi dădea fiori, o anxietate prea contondentă. Imaginația zburda atunci în voie, cu scenele amestecate ale aruncării în gol a sinucigașilor, despre care auzisem sau citisem undeva, cu ideea morții mai pregnantă, mai puternică și mai reală decât în multe alte situații care ar putea s-o amintească: servicii de urgență din spitale, scene cu accidente pe șosele, filmări din război, poate chiar din războiul acesta oribil de acum din Ucraina.
Mă aflu, cred, într-o relație bunișoară spre normal cu ideea morții. Când nu am încotro și trebuie să am o confruntare directă, o înfrunt, încerc să îi fac față. Cum a fost când cu moartea tatei în copilărie. Sau mai târziu, în adolescență, cu decesul unor pacienți pe care îi îngrijeam ca elev practicant în spitale. Sau cu stingerea lentă a tuberculoșilor din sanatoriul unde am lucrat ca asistent medical. Sau cu sfârșitul de acum câțiva ani, devastator sufletește, al mamei, în casa de la Poiana.
Oricum, aveam să mă refamiliarizez şi mai bine cu sfârşitul chiar atunci când a venit impasul cu mama bolnavă, cu tratamentele, cu drumurile la un spital oncologic din Iaşi construit recent din fonduri europene şi unde totul era urgent, aşa cum aveam să văd, cu stingerea ei până la urmă în câteva luni, în casa de la ţară. Viața și moartea. Viaţa, care se scurgea pe acele holuri de clinică, infirmierii resemnaţi, asistentele copleșite de răspundere, obosite, doctoriţele cu feţe profi, cărucioarele suprasolicitate și niciodată suficiente, uşile cabinetelor cu programe scrise pe plăcuţe, ieşirea afară la o ţigară, savurarea ei după ce cumperi de la chioşcul de vizavi, stând la coadă răbdător, o cafea făcută la filtru, acceptabilă, mai ales caldă, cu aburi, în pahar de plastic, întors la banca de la uşa de la intrare unde lumea de pe lume intră şi iese. Moartea, care ţine şi de aceste diligenţe pe la doctorii copleşiţi, depăşiţi, apăsaţi de fiecare poveste din care nu prea se mai întrevede ieşire. Ţine şi de pomul de Crăciun din holul de la parter al spitalului, împodobit cum era atunci, în grabă, cu două-trei globuri, singuratic, stingher, al nimănui, impersonal, pentru toate Crăciunurile parcă, nebăgat de nimeni în seamă. Administraţia l-ar putea lăsa şi vara acolo fără probleme, mă gândeam, pentru că nimeni nu și-ar fi luat acolo răgaz să se uite în jur. Moartea, care ține poate şi de scârţâitul prevestitor al lifturilor care duc pacienţii la subsolul răcoros unde se fac şedinţele programate de radioterapie, unde te simţi ca într-un submarin. Are legătură şi cu diagnosticele nemiloase, scrise pe bilete, în limba doctorilor. Sau cu perspectiva aburită a vieţii privite prin geamul unde e plasat pomul, înspre curtea spitalului, unde trei câini se hârjoneau în voie, în forfota infirmierelor care cărau găleţi şi boccele imense de rufărie făcute din cearșafuri. Moartea, care se insinuează chiar și în florile de primăvară care se scutură, în frumusețe și lumină, în bucurie și fericire.
Când am posibilitatea și mă simt în putere, reușesc să dau umbra morții la o parte. Sau să fug de ea. Prin alergare poate tocmai asta fac, de fapt: fug de ideea morții. Nu este posibil mereu. Uneori dai nas în nas cu ea în timp ce te plimbi liniștit pe stradă. Așa am pățit în primăvara de neuitat, de acum zece ani, scoasă din toate tiparele posibile de primăvară, cu flori, dar și cu zăpadă, cu bucurie, dar și cu tristețe, cu speranță, dar și cu melancolie, cu planuri reînnoite, dar și cu abandon și renunțare, cu poezie, dar și cu proză. Pe trotuar şi în aer era primăvară, iar eu mă gândeam doar la munca mea, cu scrisul, cu chestiile de la slujbă şi de la şcoală, care e tot o slujbă, cu altele. Ştiam că ar fi sănătos să mai evadez, dar nu depinde de voinţa omului. Mă uitam în vitrine fără un scop anume, aşa cum ai privi în zare. Recunoșteam în sufletul meu că mă simțeam un pic cam singur şi parcă şi bătrân văzând cum treceau pe lângă mine fete şi băieţi de la liceul din apropiere, cum viaţa îşi găsea mereu matca ei separată de a mea întotdeauna. Golit de energie. Fără pic de entuziasm. Uite, în vitrina aceea erau poze cu oameni morţi, de pus pe cruci în cimitire. Le-am privit fără grabă, într-o doară. O fată cu codiţe, moartă, pierdută. Un bărbat cu pălărie, rămas doar în imagine. Un copil zâmbitor cu un căluţ de lemn, legănându-se în eternitate. O femeie tânără, cu păr numai bucle, luminos, blond-auriu. Poze alb-negru. Nu puţine. Câte una şi colorată. Ah, dar între ele – nu-mi venea să cred – chiar poza mea! Nu, nu mă înşelam, eram chiar eu într-un oval de gips numai bun de lipit pe o cruce. Era poza de pe Wikipedia, cea cu biografia de scriitor. Mi-am întors o clipă privirea înspre cireşul înflorit de peste stradă, peste faţada blocului cu ferestre sclipind albastru în fundal, pentru că voiam să-mi ofer răgazul să înţeleg ce mi se întâmpla sau dacă eram chiar eu cel care vedea ce vedea în acel moment dincolo de sticlă. Mai înainte de orice, înţelegem, încă o dată, că era primăvară, dar am revenit cu privirea la vitrina bizară cu poza mea între morţi. Nu pricepeam. Trăiam oare într-o scenă de film din astea mai noi, ciudăţele, cu chestii absurde? Cum ajunsesem acolo în vitrină? Mort între morţi. Și ce aș fi putut să fac? Cum să ies din situația de univers paralel? M-am hotărât să deschid uşa micului magazin, urcând cele trei trepte înalte. Când le-am semnalat povestea, cu transferul meu din pluriversul vieții în pluriversul morții, femeia şi bărbatul dinăuntru au rămas uimiţi văzând că omul „mort” din poză era într-adevăr chiar cel din faţa lor. Și-au cerut mii de scuze ca la un semnal. Au spus ceva despre centrala lor de pe la Cluj, unde se fac pozele de model, care se mai luau, uneori, și de pe Internet. M-au asigurat că o să sune acolo şi o să le spună că au făcut o mare greşeală, că au luat un om viu de pe Internet şi l-au pus la pozele de model pentru cimitire. „Ştiţi, dacă doriţi, puteţi lua fotografia cu dumneavoastră…” „Pentru când va fi cazul, nu?”, am reușit eu să zâmbesc și să glumesc. Oamenii nu au mai spus nimic, nu mai îndrăzneau să schiţeze nici măcar un zâmbet. Au continuat să repete că regretă şi să-şi ceară scuze. Îi credeam. I-am asigurat că nu voi face vreo reclamaţie sau chestii din astea. Cu poza lipită pe ovalul de gips în buzunar, asigurat pentru când va fi cazul să am cruce, am ieșit în stradă, cam descumpănit, nesigur, fără să văd feţele trecătorilor.
Deşi trăiam de vreo treizeci de ani în Piatra-Neamţ, locul încă nu îmi devenise familiar. Sau nu atât de familiar cum mi-a fost Bacăul în numai patru ani de liceu, unde fiecare bancă din parc, fiecare statuie, fiecare casă de pe strada în care stăteam în gazdă şi fiecare clădire mai importantă erau parte din viaţa mea, repere ale căutărilor febrile a ceva ce în jurnalele din adolescenţă spuneam că ar fi un fel de sens al vieţii. Nici atât de apropiat cum mi-a fost Poiana natală, unde pâraiele, dealurile, câmpurile şi pădurile erau pentru mine locurile nesfârşite de joacă haotic-aşezate, un teritoriu imens deschis fanteziilor de copil iscoditor şi resemnat în egală măsură. Şi nici măcar cum mi s-au lipit de inimă oraşe din străinătate, unde am trăit ca „writer-în-residence”.
Ce pustii erau şi pe acolo, totuşi, unele zile! În străinătate, departe de familie şi de toate amănuntele unei vieţi fără mari sincope, mă întâlneam adesea cu o senzaţie de moarte iminentă sau de neant pe care avea să-mi placă să o descriu în discuţiile de mai târziu de acasă, de pe la unele ieşiri şi vizite, nu chiar petreceri, dar aşa, nişte mici chefuri private, cu doi sau trei cunoscuţi, poate prieteni, cu fumat mult şi discuţii în care Mara se desfăşura actoriceşte, spre încântarea celor prezenţi.
Acum, cu alergatul pe trasee diverse, încep să văd străzile, trotuarele, micile grădini din fața blocurilor, efortul brav al oamenilor de a-și face o viață cât de cât acceptabilă, într-un oraș de provincie în care lucrurile par să aștepte încă niște timpuri mai prielnice ca să ia startul cu adevărat și să alerge, să alerge voioase odată cu mine, înspre orizonturi mai bune, unde viața nu se sinchisește de moarte, iar moartea nu este expusă în vitrine.
(va urma)
Citiţi şi fragmentele anterioare:
scrie un comentariu