Cu volumul O memorie infinită. Ansamblul lui Constantin Brâncuși de la Târgu-Jiu, apărut la Editura Universității de Vest Timișoara, 2025 (traducere de Afrodita Carmen Cionchin), Lucia Corrain se alătură vocilor care au, de departe, o atracție enormă pentru ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu. Profesor de Semiotica artei la Universitatea din Bologna, Lucia Corrain își lămurește demersul în paginile finale: „În ce privește metoda, analiza propusă aici își are principalul punct de referință în teoria narativității a lui Algirdas-Julien Greimas”, ceea ce explică și fixarea, pe parcursul analizei, a statutului de sculptor narativ, acordat lui Brâncuși. De semnalat că pe coperta a IV-a stau mărturie asupra punctelor forte ale analizei notele apreciative ale unor Doina Lemny, Victor Ieronim Stoichiță, Cristian-Robert Velescu. Astfel, originalitatea viziunii autoarei privind circularitatea și „rostirea” complexului sculptural de la Târgu-Jiu, sunt notate ca originale, plasate fiind dintr-o perspectivă lingvistică, străjerul din fundație al studiului.
O lectură inițiatică e propusă prin desenele lui Delio Corbara la exponatele sau detaliile sculpturilor din Târgu-Jiu, expuse în interior, un alt fel de lectură care țâșnește, uneori, în prim-plan, cu notele succinte și sigure ale Luciei Corrain, ca în Fig. 29, „Coloana infinitului, analiza relațiilor geometrice și proporționale ale modulelor în raport cu întreaga înălțime”. Multe desene explicitează, parcă, și viziunile din subcapitolele cărții, alcătuindu-se o lectură însoțitoare demnă de un demers bine țintit.
Ceea ce surprinde la acest studiu este rigoarea documentației, dublată de linia acut povestitoare, segmentată pe capitole emblematice fără a fi rupturi întrucât elementul narator nu se înnorează, nu se bifurcă, nu lenevește niciodată, dimpotrivă, facerea, desfacerea și „posteritatea”, cu necazuri sau binecuvântări ale operei brâncușiene, se supune acelei creșteri și descreșteri care însoțesc o capodoperă artistică, în genere. Lucia Corrain nu pierde niciodată claritatea și acuratețea demersului, iar capitolele o punctează vizibil, cu note strecurate în așa fel ca să nu strice alertețea și suspansul. Altfel, cum s-ar citi una carte despre ansamblul brâncușian decât ca un exercițiu de admirație, căruia nu trebuie să-i strici ritmul de apă curgătoare, nici spiritul convingător, care dezvoltă volute de sens, de unitate, complexitate, cum să-i strici un circuit narativ al motivelor sculpturale aflate pe cale? Este vorba de un drum inițiatic, amplasat, cum altfel, decât într-un mediu familiar, o locație anume, marcată, însă, cu motivația/comanda preamăririi morților eroi, un fel de templu (modelul matrice fiind proiectul sculptorului pentru Indor).
Alegerea locului est bine punctată de autoare ca într-un adevărat ritual de construcție, fie prin desenele punctate și revelate, fie prin fotografiile brâncușiene, chiar schițe, ca cea a Coloanei infinitului, plasată de sculptor pe o fotografie a Târgului de fân. Cum demersul a constat într-un singur element, urmat de adiționarea celorlalte două piese ale ansamblului, autoarea debutează emblematic, cu un capitol numit pe linie hierofanică: O capodoperă la scară umană. Coborârea sacrului, nu întâmplător în Târgu-Jiu, are o culminație prin capitolul Cultul morților, marcat de documentație, de selecția exemplară, ca în întreg studiul, cu plasarea strictă pe firul narativ al pieselor ansamblului, vizat din perspectivă de aproape, a semnificației fiecărei piese (însoțită și de desene), dar și de una depărtată, aceea a istoricului căii. Una cu coborâre și în adâncul românesc al tradițiilor, fie de tehnică sculpturală, tăierea directă, fie de înmormântare, așa încât, în morfologia și sintaxa ansamblului, cum bine fixează autoarea, doza mare de tradiție are efect inovator pentru limbajul sculptural.
Axa parcursului este ca o curgere vie, fără opintiri, limpede și explicită întrucât autoarea știe să aducă mici aluviuni, observații, perspective fără a diminua cursul de ansamblu. Un exemplu ar fi stat(ut)ul bisericii de pe Calea… din Târgu-Jiu, dar, mai ales, aceea a proiectului și a împlinirii complexului, chiar și în componentele sale. Istoricul lucrărilor e condus și adus la zi cu o acuratețe pe care nu doar exegeza brâncușiană, în genere, dar și orice călător, aflat pe această axă a morții cu viața, o trăiește unitar, în simultaneitate, reversibil. Și asta întrucât forma circulară, ovoidul, se află în centrul întregii opere brâncușiene. În acest ansamblu plăcile mesei sunt în mișcare/tensiune, ca și ochiul de pe lateralele porții, un ochi cosmogonic, uniune în organicitatea dinăuntru, în care nu se pierde Sărutul din Montparnasse, cel înalt, cum și hora, brâul de pe arhitrava Porții nu uită nuntirea. De altfel, nunta e plasată și înainte și după după tăcere/moarte, cu mersul în circuit continuu, cu finalizarea, apoi, a romboizilor Coloanei, la același număr cu perechile de pe Poartă, dând întregului, în cele din urmă, o axialitate pe verticală și, totodată, pe orizontală. Punctul de intersecție este întâi Poarta, cu trecere din față și din… profil, aș zice, dar și cu/în direcție dublă, semnalată de autoare. De aici se merge pe calea de… revelație spre scara cerului, tot în circuit, de data aceasta axa fiind sus-jos, reversibil.
Am fost eu însumi la Târgu-Jiu și a doua oară am prins Coloana infinitului în momentul solar, când focul, crepusculul, a cuprins-o și a rotunjit-o într-un circuit de foc, care m-a surprins prin concretețe. E greu de crezut că ai, în trei piese diferite, și distribuite la distanță anume unele de altele, și în compoziție, repetiție, circulație, bine calculate de forme, chiar și de număr sau motive corespondente, un templu al revelațiilor. Autoarea e foarte atentă la parcursul ansamblului, la cel al realizării sale, traseu bine tușat de documentele integrate „narației”, fără posesia aridității sau distorsiuni semantice sau ritmice. Sunt capitale pentru această viziune două capitole: Morfologia ansamblului monumental și Sintaxa.
În povestea unică, de fapt ansamblul, așa cum stabilește Lucia Corrain, fotografiile din arhiva familiei Gorjan aduc un puls, o vibrație cărții întrucât schelele de pe timpul construirii coloanei viețuiesc alături de acele desene-calcule, alt cadru mirabil al substanței eseului. Mâna lui Delio Corbara trasează corespondențe, motive, reversibilități, o inginerie întreagă a construcției, mult artistice, extrem de bine amplasată în spațiu și timp. Întrebarea este dacă cele două dimensiuni nu devin, chiar ele, așa cum o fac piesele unice, de la Sărut la pasăre.., pește, focă, etc, o clipă eternă, privilegiată, în acest scenariu sacru al reîntregirii, al unității viață-moarte, întrucât trecerea devine reversibilă în locul și timpul circular, repetitivă și corespondentă continuu, ca forma Naturii eminesciene (tot una a ovoidului). Templul pentru Indor, de pildă, viza chiar coborârea, pătrunderea prin orificiul creștet a soarelui pe axa păsărilor până în bazinul cu apă, el însuși reflectant, dar și înconjurat de mișcarea păsărilor de pe cruce, cât și a celor de pe albastrul perete (dinăuntru), nu întâmplător circular. Prin urmare, la fel ca pe axa de la Târgu-Jiu, mișcarea este și circulară, dar și cu axele simultan pornite, conduse întru mișcare. În cazul ansamblului de la Târgu-Jiu, Coloana infinitului semnalează urcarea și coborârea clipei eterne, cu romboizii bine numărați și înjumătățiți la capete, într-un loc familiar, deodată ritualic prin ceremonia de trecere din viață în moarte, din opacitate în iluminare și invers, totdeauna. Circuitul devine liber.
Așadar, Lucia Corrain, și pe baza unor afirmații brâncușiene, vizează reflexia ansamblului, clipa calculat revelatorie, cu axele în unitate, și asta chiar de la începutul Morfologiei…: „Toate cele trei sculpturi par a răsări din pământ și pot fi percepute printr-o pură experiență senzorială, aceasta și pentru că un monument depinde întotdeauna de locul ales pentru a-l ridica, de cum va răsări sau va apune deasupra lui, de mediul înconjurător” (Brâncuși).
Se punctează excelent atenția acordată de Brâncuși măsu(ră)rii în genere, calculului asiduu. Un citat din acest amplu eseu ar fi, cred, exemplar:
„În realitate, dacă ne uităm cu atenție, măsurile Coloanei, ca în cazul celorlalte sculpturi, sunt rezultatul unor calcule ce se bazează pe relații geometrice și proporționale precise, modulul romboidal octaedric se obține prin proporția 1: 2: 4; cu alte cuvinte, cea mai bună bază este de 45 centimetri; înmulțită cu doi, se obține cea mai mare, de 90 cm, care, la rândul său, înmulțită cu patru, duce la înălțimea modulului de 180 cm. Coloana este alcătuită din șaisprezece module…”. Lucia Corrain vede în corespunderi-circuit însăși desfășurarea formei și motivelor. Dau un singur fragment, relevant: „Circularitatea Mesei și a scaunelor – pe lângă corespondența pe care o creează – este în sintonie atât cu cercul-sărut de pe stâlpii Porții, cât și cu suprafața circulară pe care stă Coloana (ridicată pe un promontoriu, fără bazament). Cele două semisfere suprapuse ale scaunelor din jurul Mesei sunt într-o relație dialogică cu romboidele…”.
Deși comprimate, pasajele care surprind forma, dar și formarea unei piese din ansamblu, au concretețe, echilibru și viziune (semantică), de citat prin concentrare și adâncime. Iată un fragment privitor la Poarta sărutului: „Sărutul de pe stâlpii Porții (fig. 57), chiar și la o privire rapidă, pare a prelua de la perechile anterioare de îndrăgostiți numai circularitatea și verticalitatea: o adaptare rafinată care face ca acesta să fie mult mai mult decât un simplu sărut (fig.58-59). În primul rând, vederea din profil care caracteriza îndrăgostiții din alte opere este acum modificată într-o frontalitate deplină; iar noua configurație, perfect circulară, conservă memoria dualismului prin incrustațiile de adâncimi diferite atât în interior, cât și din exterior; un dualism care se evidențiază și de-a lungul axei verticale a stâlpului, prin adâncitura din mijloc (…). Așadar, ne aflăm în fața unui adevărat sărut-capitel, imediat sub arhitravă, care în repetarea sa pe cele patru laturi ale ambilor stâlpi își găsește ecou în înlănțuirea săruturilor de pe arhitravă”. În asemenea pagini constă, de fapt, sintaxa (căreia îi acordă un capitol), în corespunderi de forme, reluări și reversibilitate, tipice lui Brâncuși pentru întreaga sculptură, de altfel. Dacă ochiul dual, dar în Unu, de pe lateralele Porții se găsește în Săruturi, putem duce corespondențele până la ochii unei Domnișoare Pogany (desenul însușii, realizat de sculptor, e chemător) ș. a. m. d.
La comentariul dedicat Porții… aș menționa, însă, și unghiul sau perspectiva fotografierii, alese exemplar, și pe fragmente, de Giordano Conti (a se studia!).
Într-un capitol aparte, scris, atenție, de o italiancă, numit Cultul morților, se adâncește căutarea locului, în sensul că și autoarea studiului își apropie multe elemente din scenariul trecerii la români, în special cei din Oltenia, cum e firesc pentru Brâncuși. Insistă asupra unor forme și modele culturale aflate și în cimitire, desfășoară, accentuat, ritualul bradului la mort și aduce în demonstrație, convingător, cântece de înmormântare, extrem de bine alese. Bocetele din următorul capitol au aceeași tăietură sigură, empatică, demonstrativă. Autoarea abordează până și perioada de 40 de zile de după înhumare ca un indice al ansamblului, unde numărul e semnificativ foarte. Și un „accident”, cu rezonanță pentru parcursul spre dincolo, mâna mortului, devine un deliciu, al amănuntului plin de sens, exploziv. Lucia Corrain se pare că a fost impresionată de felul în care se desfășoară ceremoniile de trecere la un popor care, până și astăzi, are un cult al morților demn, încă, de studiat pe îndelete. Chiar și însoțirea postumă, a reîntregirii după moarte a cuplului (o corespondență cu motivul eminescian, mai ales că poetul nostru are întâietate, e de notat), capătă ținută de povestaș chiar dacă nu e vorba de o sculptură religioasă, ci de cutumele punctate în chiar forma ei. Astfel, Masa ori Poarta stau mărturie că tradiția primează, înnoind un limbaj artistic, dar călătorul, așa de bine tras de Lucia Corrain pe calea fixată de Brâncuși, se tot duce si se tot întoarce până când axialitatea Coloanei vibrează în punctul de întâlnire cu cerul, deodată într-un moment și o natură primordiale. Însuși Buddha (brâncușian) s-ar uita din golurile sale de lemn la un „basorelief” cu obiceiuri de moarte și de viață, în continuitate, ceremonia străbătând dinăuntrul și înăuntrul pieselor sculptate la Târgu-Jiu în memoria celor căzuți, dar prezenți ca iubita Din noaptea eminesciană (ca să dăm o simplă corespondență între sculptor și poet).
De fiecare dată când străbați la Târgu-Jiu drumul, calea dintre sculpturi, o iei și pe cărarea dualității, simultaneizărilor, reversibilității și corespondențelor.
O asemenea artă funerară, plasată în orășelul brâncușian, să zicem, ne duce pe drumul trasat aici de legătura morților cu lumea vie, chiar într-o memorie infinită, cum scrie Lucia Corrain în titlul volumului. Totul într-un registru familiar, la scară umană, ca să citez din nou autoarea.
În fine, stabilind tot din titlu forța, mirajul, sâmburele de necontestat al sculpturii brâncușiene, capitolul Inovație prin tradiție pune în discuție tocmai cheia, nervul, funcția sculpturii brâncușiene, noutatea, o temă bătătorită, niciodată terminată, a exegezei brâncușiene. Autoarea, fără a dispersa linia proprie, claritatea și indicii narativi, o impune ea însăși, cu suspans, întrucât noutatea vine din tradiție, mai ales românească, o gură de rai voronețiană, dacă e să facem o altă similitudine, între atelierul din Paris sau grupajul din Târgu-Jiu (cu o Poartă anume) și intrarea, cu pictura vestită, și comentată, în numita biserică.
Notele autoarei trimit la studii și autori diferiți, dar selecția se impune din însăși metoda abordată și promovată, așa încât Lucia Corrain scrie o carte de învățătură despre ansamblul lui Brâncuși de la Târgu-Jiu cu empatie, alertețe, succint și ritmat ca un râu iute pe care merită să-l treci.
Demersul Luciei Corrain aduce/adaugă, limpede și succint, dar ferm, unui parc și unui drum gorjean spre Târgul de fân de dinaintea amplasării ansamblului, o semnificație estetică măiastră, am în vedere și pasărea brâncușiană, o memorie și o rugăciune adâncă. Viața cu moartea și-au dat mâna într-un continuum de forme și ceremonii, impuse de vederea sculpturilor și a obiceiurilor străvechi menționate, până și celui mai profan vizitator.
Lucia Corrain, O memorie infinită. Ansamblul lui Constantin Brâncuși de la Târgu-Jiu, Editura Universității de Vest Timișoara, anul publicării: 2025, traducere de Afrodita Carmen Cionchin
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu