Editura Polirom vă oferă un scurt fragment din romanul Pământeni de Sayaka Murata, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom” – traducere din limba japoneză şi note de Iolanda Prodan.
„O carte şocantă, hazlie, de multe ori sumbră, extraordinar de antrenantă” (Financial Times), Pământeni de Sayaka Murata – autoarea bestsellerului Femeia minimarket – apare în anul în care colecția „Biblioteca Polirom” (coordonator: Dan Croitoru) împlinește 25 de ani de existență. Cele mai recente apariții din colecție, aici.
Natsuki, o fată de unsprezece ani, nu-şi găseşte locul în propria familie. Părinţii o preferă pe sora ei cu doi ani mai mare, iar cel mai bun prieten al ei e un arici de pluş numit Piyyut. Acesta îi spune că a venit de pe planeta Popinpobopia cu misiunea specială de-a o ajuta să salveze Pământul. Într-o vară, când e în vacanţă împreună cu vărul ei Yuu la casa bunicilor din regiunea muntoasă Nagano, Natsuki ajunge la convingerea că este extraterestră, de vreme ce nu reuşeşte să-şi găsească locul în lume ca toţi ceilalţi. Peste ani, acum femeie adultă, trăind împreună cu soţul ei, dar fără a avea relaţii intime, Natsuki încă este bântuită de umbrele copilăriei şi decide să evadeze din „fabrica de copii” care e societatea. Ca şi în alte romane, Sayaka Murata explorează, în Pământeni, dinamica relaţiilor dintre oameni abuzaţi direct sau indirect, dintre indivizi siliţi de societate să-şi asume roluri pe care nu le aleg ei înşişi (căsătorie, sexualitate normativă, procreare, intrarea în câmpul muncii), dintre personaje care îşi apără, prin încălcarea tabuurilor, prin incest, prin asexualitate, nevoia de a decide singure în privinţa propriilor vieţi şi de a crea legături afective profunde şi liber alese.
„În Pământeni, a fi extraterestru e un alt fel de a numi starea de alienare. Personajele nu se descriu prin ceea ce sunt, ci printr-o idee generală despre ceea ce nu sunt: fiinţe care se reproduc. Forţa vocii autoarei e dată de lentilele naive prin care ne aduce înainte viziunea sumbră asupra umanităţii: noi, pământenii, suntem nişte roboţi trişti şi avariaţi care se târâie prin lume într-un vis confuz.” (The New York Times Book Review)
„Ce înseamnă să te simţi acasă în lume? Natsuki, eroina acestui roman uimitor, nu ştie: de mică e convinsă că a fost contactată de extratereştri, care o vor salva de viaţa într-o familie din clasa de mijloc japoneză. Sayaka Murata preia o idee copilărească şi, cu o imaginaţie plină de fervoare, construieşte în jurul ei o lume, dezvăluind strălucit cruzimea şi arbitrarul convenţiilor umane.” (The New Yorker)
„O carte şocantă, hazlie, de multe ori sumbră, extraordinar de antrenantă. Murata a creat un roman de neuitat, în care fantezia absurdă se îmbină cu cel mai pur realism.” (Financial Times)
Sayaka Murata (n. 1979), considerată de criticii occidentali noua senzaţie a literaturii japoneze contemporane, a debutat ca prozatoare în 2003 cu nuvela Hrănitul la sân, recompensată cu Premiul Gunzo pentru debut. A continuat să scrie, iar în 2009 a publicat Cântec de argint, cu care a câştigat Premiul Noma pentru tineri scriitori. Nonconformismul şi incisivitatea cu care abordează în prozele ei subiecte-tabu în societatea japoneză – sexualitatea, obsesia pentru imaginea şi recunoaşterea sociale, complexele de inferioritate ale tinerilor care nu se pot adapta capricioaselor standarde de frumuseţe – i-au adus recunoaşterea publicului, iar în 2012 a publicat Despre oase, despre căldura trupului, despre oraşul alb, pentru care a fost recompensată cu Premiul Yukio Mishima. Trei ani mai târziu i-a apărut romanul Femeia minimarket (Polirom, 2018), care i-a adus Premiul Akutagawa. Printre celelalte cărţi ale sale se numără Şoarece (2008), Apă pentru stele (2010) şi Arca (2011).
FRAGMENT
„Sunt în tren și mă uit la Tomoya mâncându-și fericit prânzul din caserolă. Nu-mi vine să cred că mergem în Akishina. Oftez.
Firește că i-a povestit maică-sii despre asta. Era atât de entuziasmat și nerăbdător să plece din Tokio că nu a rezistat și a anunţat-o imediat.
Rudele noastre au încins telefoanele, iar mama și tata au discutau aprins dacă ar fi bine sau nu să înnoptăm acolo și să-l scoatem pe Yuu afară din casă.
Sora cea mare a tatei, mătușa Ritsuko, le-a spus că trecuseră mulți ani de la ceea ce se întâmplase între mine și Yuu, că acum sunt o femeie măritată și că n-au de ce să-și facă griji.
— Natsuki, erai o copilă. N-ai apucat să te rogi la mormântul bunicii, nu-i așa? Biata de tine! Eu le-am spus că ar fi trebuit să te lase să vii la funeralii. Acum sunteți oameni în toată firea. Ce-a fost a fost! Ce rost are să ținem dușmănie și să ne agățăm de trecut? Singura bucurie a bunicilor voștri a fost să audă râsetele nepoților în jurul casei. Fără tine și Yuu, obonul n-a mai fost la fel. Bunicul și bunica se simt atât de singuri în mormânt. Mergi și roagă-te la mormintele lor, Natsuki!
De obicei, mătușa Ritsuko nu se amestecă în conflictele de familie, dar în situații de criză cuvântul ei cântărește atât de mult încât nici măcar unchiul Teruyoshi nu i se poate împotrivi. În cele din urmă, ai mei au fost de acord și au încuviințat cu jumătate de gură să merg cu Tomoya în Akishina.
— Aș fi vrut să-l scoatem pe Yuu din casă, dar de când a plecat din Tokio n-are unde să stea. I-aș fi plătit câteva nopți la un hotel, dar asta ar fi o prostie!
Mama încă îl urăște. De cum i-am rostit numele, a făcut o mutră plină de dispreţ și s-a enervat. Tata a avut o reacție surprinzător de calmă.
— Casa din Akishina e destul de mare. E loc pentru toți. Și la urma urmei, nu merge singură. E și Tomoya cu ea, așa că totul va fi bine.
Bărbatul meu, care nu știe nimic despre tevatura iscată de telefonul maică-sii, privește liniștit pe fereastra trenului.
— Ah, abia aștept să ajungem! În sfârșit, merg în Akishina! E ca un vis devenit realitate.
Din gara Nagano poți să ajungi la casa bunicilor doar cu autobuzul sau mașina. Cum autobuzul circulă o singură dată pe zi, unchiul Teruyoshi a venit să ne ia de la gară.
— Mă simt vinovat că l-am făcut să vină după noi. Dacă am fi avut permis, era altceva…
— Chiar dacă ai fi avut, nu oricine poate să urce cu mașina pe serpentinele din Akishina, îi spun. Mama știe să conducă, dar tata nu a lăsat-o niciodată să urce pe munte. Sper că-ți dai seama cum e drumul până acolo.
— Uau, nu mai am răbdare! N-am mai fost la munte de când am mers în tabăra de vară în școala primară. Ai mei nu mergeau niciodată în vacanță. În afară de excursiile cu școala, n-am fost niciodată în vacanță.
Nu sunt în apele mele, dar văzând entuziasmul lui încep să mă gândesc că n-a fost o idee atât de rea să plecăm de acasă.
— Mulțumesc, Natsuki! spune Tomoya încet, privind pe fereastră. Chiar aveam de gând să-mi pun capăt zilelor! Sunt atât de fericit că am putut să ies din Fabrică împreună cu tine.
Își lasă capul pe umărul meu. Cred că îi e somn. E un moment unic, pentru că între noi nu există niciun fel de contact fizic.
Privesc pe geam. Simt pe umăr greutatea capului lui. Trenul trece prin mai multe tuneluri, semn că ne apropiem de munte.”
@Editura Polirom, 2023
Editura Polirom, 2023, colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba japoneză şi note de Iolanda Prodan
scrie un comentariu