Angelica Stan (născută în 1969, la Tulcea) este absolventă a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” (1995) și doctor în Urbanism (2006). În prezent este profesor universitar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism din București, Departamentul de proiectare urbană și peisagistică. A debutat în anul 1999, cu volumul de poezie Bumerang. Au urmat volumele: Testul umbrei (2005), Clona (2009), Spații intermediare (2016), Produse miraculoase (2018), O femeie urmărește ploaia de la etajul opt (2020) și, cel mai recent, Exponate de artă brută, apărut spre finele anului 2022 la Casa de Editură Max Blecher. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Voi începe prin a spune că încă de la primele poeme parcurse din acest nou volum al Angelicăi Stan, m-am declarat surprins. Și aceasta deoarece mă așteptam să întâlnesc cumva aceeași estetică și aceeași tematică din volumul precedent, O femeie urmărește ploaia de la etajul opt (CDPL, 2020), respectiv însuflețirea unor interioare sau personificarea unor spații locative, procedee ce mi se păreau á la Angelica Stan, ținând seama de formarea sa profesională de arhitect. În schimb, m-am ciocnit de o estetică nouă, inspirată din noile curente, postumanismul și eco-poezia, de un vocabular nou, populat de „soldați bionici”, „fotoni” și „semnale criptate”.
Dar nu întâmplător am spus că noua estetică a Angelică Stan este doar inspirată din postumanism și din eco-poezie, pentru că, la o lectură mai atentă, descoperim că, în fond, poezia ei rămâne tot una strict umană și profund psihologică, în centrul mesajului său aflându-se tot explorarea interiorului sufletesc, a inimii, terminologia mai sus ilustrată servindu-i doar drept interfață. Dacă poeta a recurs la această strategie doar pentru a ajunge la o gamă cât mai variată de cititori sau, dimpotrivă, și-a propus să se reinventeze și să exploreze noi teritorii lingvistice, rămâne un mister pe care, parafrazându-l pe Blaga, nici nu trebuie să îl strivim.
Și dacă tot vorbeam despre mister, trebuie spus că Angelica Stan chiar este o cultivatoare de mister, începându-și noul volum cu o poezie de tip ghicitoare, compusă dintr-o suită de întrebări retorice, generatoare de mister:
„ce e acolo unde nu mai poți nici săpa/ nici deschide o trapă/ nici coborî cu scara/ sau cu frânghia/ în gropile căptușite cu piele de dinozaur/ în hrubele inundate prin care ai auzit/ c-ar fi fugit cândva soldații încolțiți de turci/ până pe cealaltă parte a fluviului.// ce e acolo unde se evacuează/ tot ceea ce nu mai trebuie nimănui/ lucruri pe care nu le poți îmbrățișa/ dar de care depinde totul./ mame zidite în laptele lor nesfârșit/ care ar vrea să te protejeze continuu/ de foame de sărăcie/ de un cutremur devastator.// ce e acolo/ în regiunile circulare ale inimii/ și umilinței// în rezistența speciei/ în vis”.
Faptul că preocuparea de bază a poetei a rămas tot umanul se vădește deja odată cu a doua poezie din volum, în care aceasta vorbește despre zona cea mai absconsă a sinelui, despre camera veșnic încuiată a inimii sau poate despre cotlonul cel mai ferit al minții sale, ca despre un muzeu scufundat, în sensul că este un loc aflat undeva în adâncurile cele mai obscure ale subconștientului, o veritabilă Groapă a Marianelor în care s-au adunat toate ecourile experiențelor trăite și ale visurilor neîmplinite:
„e un muzeu scufundat/ cu lucruri care-au trecut printr-un șir lung de mâini/ incapabile de dibăcie./ lucruri care au fost scăpate pe jos/ și nu s-au spart/ ci doar s-au ciobit puțin/ au ruginit ușor la încheieturi/ balamale care nu mai pot închide cum trebuie/ o ușă peste golul ei.// e un muzeu al somnului gol învelit/ în insomnii mătăsoase în care cresc laolaltă/ alge marine pești mici aurii/ și linii de cod omnivore./ e un muzeu vizitabil din aprilie până în iulie/ când fluxul e mic/ când se poate observa cu ochiul liber/ microgeneza coralilor neuronali în rădăcinișurile/ propice visătoriei maligne.// e un muzeu de istorie paradisiacă afrodisiacă/ a viețuitoarelor sinelui/ atârnând în faguri în ciorchini/ în tulpinile cu țepi și teci groase/ cu boabe portocalii transparente cel mai probabil otrăvitoare.// e un muzeu înghesuit într-un pantof/ ajuns din întâmplare pe fundul oceanului./ deasupra/ pe uscat cineva încă îl caută”.
A se observa, de asemenea, faptul că Angelica Stan păstrează totuși o predispoziție spre metaforă, spre o stilistică bogată, spre cultivarea unei imagistici a frumosului, a gingașului, a melancoliei.
De altfel, melancolia, ce își are sediul în inimă, mai precis în „câmpul cuantic al inimii”, adică în acea dimensiune metafizică de nelocalizat (poate doar de intuit), este și componenta dominantă a întregului volum, chiar dacă îmbracă, pe parcursul acestuia, diferite haine, cum ar fi angoasa, dragostea neîmplinită, compasiunea față de necuvântătoare sau față de semenii din zodia marginalilor, retrăirea unor amintiri sau imposibilitatea de a proiecta ceva în viitor, de a spera la o evoluție concretă a vieții. Iar melancolia aceasta are drept rezultat crearea unui efect de perpetuă întoarcere la origini, despre care nu se poate spune în ce măsură este pozitivă sau negativă, pentru că pe de o parte ajută la nepierderea identității, dar pe de alta prezintă riscul de a sabota orice formă de progres emoțional, favorizând generarea inconștientă a unei bucle existențiale:
„cine ne șterge amintirile/ făcându-ne să ne-nghițim dintr-o dată/ capetele de sfoară smolită/ resturile de preșuri așchiile de lemn/ mirosind a arsură?// cine ne face din ce în ce mai mici/ încât părinții noștri/ micșorați și ei la vremea lor/ ne spun/ ce mic te-ai făcut/ ai descrescut/ ești cât un nasture/ cât o gămălie de ac/ cât un cioc de presură// și atunci timpul/ care trece din copil în părinte/ și invers/ devine bun și cald/ ca un fir de lână ce ne coase strâns/ pe fiecare/ de propriul lui început”.
Iar bucla existențială despre care am vorbit mai sus nu pare să aducă nimic bun, ba dimpotrivă, mai mult decât stagnarea emoțională, ea poate provoca extincția speciei omului simțitor, după cum reiese din poezia cu care Angelica Stan își încheie volumul:
„nu-mi rămâne decât să caut centrul/ acolo unde se încrucișează simetric/ trompele uterine/ acolo unde s-ar putea mișca ceva/ în cuibul acum ruinat/ cândva împletit cu crenguțe/ cu fire de păr și panglici/ de la păpușile subacvatice/ mutilate de nepăsare/ cu resturi de rășină topită-n acid/ în malurile murdare/ ale aceluiași fluviu/ acolo unde se formează singurătatea/ în alveole/ în microspori// un cuib împletit cu toată știința/ unei specii în plină extincție” (unde cuibul este fără îndoială o metaforă a inimii).
Așadar, în Exponate de artă brută, o găsim pe aceeași Angelica Stan, melancolică și sentimentală, în ceea ce privește fondul poeziei sale, dar în același timp extrem de riguroasă și tehnică în materie de formă, de structură, de limbaj, semn că în ea poeta încă se ia la trântă cu arhitecta și încă fiecare luptă se soldează cu o remiză ce în final mulțumește ambele tabere.
Angelica Stan, „exponate de artă brută”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2022, nr. pagini: 84
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Martin Adams / Unsplash
scrie un comentariu