Pentru Salman Rushdie, viaţa se împarte în cea de dinainte şi cea de după 12 august 2022. În acea zi a fost înjunghiat de mai multe ori în timp ce se afla pe o scenă din orăşelul Chautauqua (New York), pentru a vorbi tocmai despre importanţa protejării scriitorilor. Atacul a venit să împlinească, după 33 de ani, decretul religios de condamnare la moarte emis de fostul lider al Iranului, Ayatollahul Khomeini.
„Knife” (tradusă în limba română pentru Editura Polirom de către Dana Crăciun, „Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat”) este o relatare în stilul Rushdie a tot ce a urmat după acea zi. Este cel puţin incredibil cum scrisul său nu a fost deloc afectat de şocul atacului. Scriitorul şi-a pierdut un ochi şi are serioase probleme la o mână şi la faţă, însă psihicul său pare să fi rămas la fel de puternic. De altfel, el povesteşte cum nu-şi aminteşte să fi văzut cuţitul şi nu ştie să fi ţipat în acele secunde (până la intervenţia oamenilor şocaţi de uluitoarea rapiditate a atacului). Groaza şi surprinderea se prea poate să-l fi ajutat şi să-i fi blocat într-un fel simţurile, cel puţin aşa am văzut că-şi explică el lipsa durerii sau mai degrabă lipsa memoriei durerii.
Ce a urmat pentru el? O luptă cu secundele până a fost dus la spital şi a putut fi stabilizat, iar apoi zile şi săptămâni de revenire la modul normal de funcţionare a unui om în vârstă. Rushdie avea totuşi 75 de ani atunci, însă vigoarea sa este greu de explicat – veţi găsi în carte scene incredibile legate de intervenţiile chirurgicale pe care a fost nevoit să le suporte într-o scurtă perioadă. E ca un soldat rănit pe front, cu profunde traumatisme fizice şi emoţionale, dar dincolo de asta un om viu, capabil de memorări sensibile şi de umor.
Pe lângă cronologia faptelor (agresiunea, spitalizarea, externarea, readaptarea la viaţa cât de cât normală), care sunt pliate în carte pe cele două părţi, Îngerul morţii şi Îngerul vieţii, m-a atras foarte mult la cartea aceasta felul în care Rushdie priveşte lumea (priveşte, iată un cuvânt atât de profund acum), dar şi cum îşi gândeşte viaţa în continuare.
Foarte interesant este că şi-a închis dintr-o pornire instinctuală contul de Twitter când a văzut cât de duri pot fi unii cu el în comentarii, chiar şi după ce el a fost cel agresat. Iar referitor la reţelele sociale, are dramul său de ironie cu privire la plăcerea unora de a-şi trăi viaţa mai mult online decât în mod real. El spune că astăzi un lucru pare a nu mai fi adevărat dacă nu este distribuit, şi tind să-i dau dreptate când văd cât de jos se poate coborî în unele cazuri cu expunerea vieţii private. Rushdie aminteşte de căţel (nu şi de purcel), de copil, de plajă, de cină, de toate acele elemente pe care mulţi le expun, ca şi cum ele nu ar mai exista pentru ei dacă nu le văd şi alţii.
Apoi, e ceva legat de felul cum va fi privit el de public de acum încolo. Cumva, Rushdie are în el un simţ al marketingului dezvoltat: chiar spune că lumea îl va percepe doar ca pe acel tip înjunghiat, indiferent de ce a publicat până acum sau de ce va reuşi să mai publice. Şi nu că ar fi deprimat din acest motiv, însă nu se poate să nu vezi că nu i-ar fi displăcut să se fi putut dispensa de ştampila asta. În plus, partea aceasta vine în legătură cu modul în care îi fusese împărţită viaţa în cea de dinainte şi de după fatwa: multă lume a uitat că publicase cinci cărţi înainte de condamnare şi 16 după ea. Tot aşa, mulţi îl prezentau ca pe scriitorul condamnat în urma publicării „Versetelor satanice” şi nu ca pe autorul măcar a uneia dintre cele 21 de cărţi (a 22-a, „Victory City”, fiind trimisă către editor înainte de 12 august 2022). „Voi lupta cu percepţia asta, spune Rushdie, dar bănuiesc că voi pierde. Cuţitul mă defineşte.”
Ar mai fi de povestit şi despre amiciţia cu mari scriitori contemporani şi l-aş aminti aici doar pe Martin Amis, bolnav la acea vreme de cancer, cu care Rushdie s-a văzut după refacerea sa, dar cu puţin înainte de moartea lui Martin Amis (19 mai 2023). Felul în care e prezentată revederea este emoţionat. Amis este slăbit, cu vocea afectată (cancer esofagian), însă îi spune aşa lui Rushdie: „Era cât pe ce să murim amândoi, aşadar am fost camarazi de arme împotriva morţii”.
Şi ar mai fi. Însă e mai bine să descoperiţi singuri cartea. Hai, totuşi, să mai amintesc de nota tragi-comică în care scriitorul redă condiţiile din spital. Deşi toţi cei de acolo au avut grijă de el (cu puţine excepţii de incompetenţă legate de dozarea unor medicamente), Rushdie tot nu a putut scoate la ultima revizie faptul că poliţiştii care erau meniţi să-i păzească salonul făceau glume zgomotoase la 3 dimineaţa. Şi cum se simţea fix ca un peşte scos din apă, când era nevoit să suporte recoltarea sângelui la 4 dimineaţa sau schimbarea bandajelor la 5, cu asistenta care intra la el şi aprindea brusc lumina.
„Cuţitul” este o carte puternică, foarte personală pentru Salman Rushdie, care aduce în faţă multe detalii din familia sa. Însă partea cea mai consistentă este cea care stă mărturie pentru forţa acestui scriitor în lupta sa pentru a demonstra supremaţia cuvântului. Într-un fel, cuţitul poate înjunghia, însă nu poate suprima libertatea. Cuvântul va trăi, chiar dacă scriitorul va rămâne doar cu un ochi. Cuvântul va supravieţui chiar şi după moartea inevitabilă a celui care l-a trimis în lume.
Salman Rushdie, „Cuţitul. Reflecţii în urma unei tentative de asasinat”, Editura Polirom, anul publicării: 2024, nr. pagini: 280
Eu am citit ediţia engleză, apărută la Jonathan Cape London, de aceea traducerea citatelor îmi aparţine şi e posibil să difere neesenţial faţă de varianta din ediţia română.
Ediţia în limba română poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!)
[…] puternic, al supravieţuitorului, şi arată o forţă incredibilă, nealterată. Mai multe, în cronica de pe […]