I-am rugat pe cei care scriu aici să aleagă o singură carte citită în 2022. Un demers dificil, desigur, dar în urma selecţiei sperăm să găsiţi inspiraţie pentru lecturile voastre viitoare.
Mihaela Pascu-Oglindă
Pe final de an, când încercam să mai bifez un titlu de pe lista în continuă transformare, lista nesfârșită de lecturi, am cumpărat Fabule moderne de Tatiana Țîbuleac, autoare care îmi place foarte mult. Nu m-am așteptat însă ca această carte să fie un fel de îndreptar, un fel de pansament și un fel de bunic dojenitor care ne spune, cu cea mai mare blândețe, cum am putea să fim mai bine cu noi și cum am putea să ne trăim mai bine viețile.
Tatiana Țîbuleac scrie despre durere și frumusețe în aceeași pagină, în aceeași frază, în aceeași propoziție. Și, ca să-ți iasă această ecuație, trebuie să fii cu adevărat un scriitor bun, așa cum este și ea. E o carte despre oameni, despre sine, despre frumusețea de a trăi elegant, cu puțin, dar cu tot ceea ce e mai bun. E o carte care îi descoperă pe ceilalți în punctele lor vulnerabile și care ne pune în față o oglindă de care ne putem folosi pentru a intra în noul an cu un nou chip.
Las mai jos două citate care mi-au plăcut mult. Pe cele despre Paris, porumbei, orgolii și optimism vă invit să le descoperiți singuri în această carte cu totul deosebită.
„Ce-ar fi dacă unele cuvinte nu ar mai fi sunete, ci lucruri sau ființe?
Poate nu am mai lovi unii în alții dacă, după o ceartă, casa s-ar umple cu pietre, ca un cimitir.
Poate nu am mai răni în dragoste dacă, după o nouă minciună, hoituri de flamingo ne-ar stăvili ieșirile.
Poate nu am mai minți dacă, după o nouă minciună, roiuri de vipere s-ar porni după noi, ca după niște regi putrezitori.
Poate nu am mai fura, dacă lacrimile sărate ar fi singura apă care ni s-ar da vreodată.”
„Zilnic, am învățat de la el că nu marginile ne sperie. Nu limitele. Ci oamenii și întâmplările care ne împing spre ele.”
Mihók Tamás
Cu cinci volume de poezie publicate în doar șapte ani (toate la Casa de Editură Max Blecher), la care se adaugă antologia de autor Oglinda la zi (frACTalia, 2020), Radu Andriescu nu pare să aibă concurent în lupta nescrisă pentru titlul de cel mai prolific nouăzecist.
Odată cu apariția Firelor lungi de wolfram (2022), cred că nici cel mai sceptic receptor al poeziei lui Radu Andriescu nu se mai îndoiește de caracterul benefic al reinventării universitarului ieșean. Dar ce stă în spatele acestei reinventări ciclice, de nestăvilit? Dacă ar fi să numim un singur ferment, acela ar fi singurătatea, care, recognoscibilă printre rânduri, pare să fi avut aici un dublu rol: de îndepărtare a balastului din memorie și, concomitent, de cristalizare a amintirilor a căror scăpărare a reușit să reziste până în prezentul scrierii.
Radu Andriescu iubește actul reflexiv inerent poeziei așa cum un backpacker iubește natura. Obsesia lui este să culeagă din fiecare trip, retroactiv, suveniruri cu potențial de transfigurare lirică. Dar toate acestea nu ar însemna prea mult dacă nu ar fi puse în valoare de un anume nihilism de fond, care îi permite autorului să celebreze viața așa cum i se înfățișează ea în cotidian: splendidă în relativitatea și absurditatea sa.
Din punctul meu de vedere, Fire lungi de wolfram este volumul de poeme al anului 2022, la egalitate cu Raport către Walt Whitman al lui Răzvan Andrei și mamifere subatomice al lui Vlad Beu.
*Radu Andriescu, Fire lungi de wolfram, Casa de Editură Max Blecher, 2022
Alina Burcioiu
Ultimul interviu – Eshkol Nevo
O carte ingenioasă, îndrăzneață, provocatoare, tăioasă, intimă și extrem de vulnerabilă. Și cred că acest lucru mi-a plăcut cel mai mult, vulnerabilitatea.
Sub pretextul unor răspunsuri la întrebările unui site de literatură, personajul din carte, care este un scriitor, face, de fapt, o analiză a vieții lui personale și profesionale, alunecând tot mai mult în cea personală, până încep să iasă la suprafață toate angoasele lui.
Nevo împinge permanent granițele ficțiunii, provocându-ne la fiecare pas să ne întrebăm cât este autobiografie și cât ficțiune. Iar ceea ce rezultă este un mozaic de răspunsuri, unele periculos de sincere.
Este o carte despre oameni și relații, despre frica pierderii și dorințele nespuse, despre prieteniile pe viață și iubirile care nu durează cât ne-am dori noi. Este o carte a nuanțelor și a slăbiciunilor, care ne definesc mai mult decât vrem noi să credem.
Iulia Stoichiţ
Mi-e imposibil să aleg doar un titlu pentru o carte a anului 2022. Așa că o să dau mai multe, dar doar despre un titlu o să dezvolt un de ce.
Lista mea:
- Către Saturn, înot. Tineri poeți din Ungaria – în traducerea lui Mihok Tamas
- Homoistorii: ieșirea din invizibilitate – Florin Buhuceanu
- Straja dragonilor – Ion Negoițescu
- Cazzo – Mihnea Bâlici
- Gioco di mano – Radu Demetriades
- Fetițe dulci – Lorena Enache
- Ieudul fără ieșire – Ioan Es. Pop
Pentru că am scris despre 3 cărți din lista asta, o să mă rezum la Straja dragonilor. Pentru că îl vreau pe Ion Negoițescu gay icon, pentru că ar trebui recuperat acest autor cu tot ce a scris, nu doar critică, pentru că aștept 2023 pentru publicarea continuării memoriilor sale, pentru că you gotta be too gay to function ca să ai tupeul să-i scrii în teză profului tău de română că-l placi-placi. Merită un loc în The Queer Hall of Fame doar pentru asta. Mai afli cam care era atmosfera în Transilvania interbelică, mai afli pe cine a cunoscut dintre scriitori și tot așa. Fluxul memoriei la bătrânețe, când deja știi că o să mori și că nu mai ai timp să scrii tot ce ai fi vrut.
Andrada Yunusoglu
„Dezrădăcinare” de Șasa Zare (frACTalia, 2022)
✨Un debut excepțional din toate punctele de vedere. E nevoie să se scrie așa, e necesar. Cât din romanul Sașei Zare a fost pentru propria ei vindecare și cât pentru o vindecare comună, mi-e greu să aproximez, dar mi-e clar că romanul va rămâne de referință în literatură.
Sașa Zare este alter egoul unei scriitoare queer din Republica Moldova, care acum trăiește în România.
Fără a da spoilere, pentru că îmi doresc să ajungeți singure/singuri la roman, dar pe scurt tematic, Sașa Zare scrie despre inadecvare, marginalitate, abuz, relațiile toxice din viețile noastre, scris și anxietatea scriitoarelor, dar și despre iubire și vindecare, feminism și queerness, descoperire și acceptare. Iar atunci când nu te aștepți, Sașa te ține de mână și simți că nu ești singur/ă și că numai împreună putem trece peste orice. Nu am suficiente cuvinte pentru a descrie impactul pe care l-a avut asupra mea, dar este unul dintre cele mai bune romane citite și îmi doresc să ajungă la cât mai multă lume.
Alte cărți care m-au uns pe suflet în 2022 (sunt puse în funcție de anul apariției):
✨ Madeline Miller – The Song of Achilles (EccoPress, 2011)
✨ Kai Cheng Thom – a place called No Homeland (Aresenal Pulp Press, 2017)
✨ Fatimah Asghar – If They Come For Us (One World, 2018)
✨ Elif Shafak – 10 Minutes 38 Seconds In This Strange World (Viking, 2019)
✨ Safia Elhillo – Home Is Not a Country (Make Me a World, 2021)
✨ Melissa Lozada-Oliva – Dreaming of You (Astra House, 2021)
✨ Ocean Vuong – Time Is a Mother (Penguin Press, 2022)
✨ alexandru adam – stilizări, ap. (frACTalia, 2022)
✨ Emilian Cătălin Lungu – Supine Dream (OMG, 2022)
✨ Nóra Ugron – Orlando Postuman (frACTalia, 2022)
✨ Cătălina Matei – Iubirea pentru morți e cea mai mare (CDPL, 2022)
✨ Alina Purcaru – Tot mai multă splendoare (Cartier, 2022)
✨ Laura Sandu – Scrieri feministe (frACTalia, 2022)
✨ Ada Eliane – Red Pilled Utopia (frACTalia, 2022)
✨ Grigore Șoitu – O lungă scrisoare pentru un coming out (frACTalia, 2022)
Savu Popa
Cartea anului 2022 a fost, pentru mine, romanul A șaptea viață a lui Alexandru Royce, scris de regizorul și scriitorul Mihai Măniuțiu, apărut la Editura Humanitas.
O să reiau câteva considerente pe care le-am semnalat și în cronica pe care am dedicate-o romanului:
Mai multe personaje depun propria mărturie legată de un episod al existenței lui Alexandru Royce, un orfan care e angajat ca portar la conacul unui afacerist, numit, în carte, domnul T., din orășelul Gimău, de lângă Cluj. La Conac, se întrunesc tot felul de politicieni, oameni de afaceri sau interlopi, care, într-un mediu luxuriant, propice promiscuității și afacerilor veroase, iau parte la petreceri private, unde accesul este restricționat pentru oricine vine din afară și nu se află pe listă.
Protagonistului întâmplărilor îi este dezvăluită povestea pe măsură ce naratorul desfășoară/dirijează un regal histrionic și sinergic de voci ale mai multor personaje, care pornesc într-un periplu, pe cât de spectaculos, pe atât de tenebros, al descoperirii adevărului, al incursiunii în medii sau mentalități sociale, perfect adaptate la regimul realității de azi.
Relatarea fiecărui personaj capătă caracter documentar sau fictiv, pe măsură ce reușește să reconstituie portretul personajului într-un mod care îmbină realul cu fabulosul. Pe lângă toate acestea, prozatorul conferă o directețe a fapticului și a confesivului, impregnate, la tot pasul, de accente de policier sau de teatralitate.
Iuliana Blăjan
Mihail Sebastian, Jurnal: 1935-1944, București, Humanitas, 2021
A fost foarte greu să aleg și, surprinzător, nu-i așa?, de data aceasta nu scriu despre literatură de război. M-am oprit la Sebastian fiindcă am foarte multe în comun cu felul lui de a fi, așa cum l-am perceput eu din toate trăirile lui, pe care le mărturisește cu atâta sinceritate. Sunt o fire foarte sensibilă – sensibilitate pe care o consider o binecuvântare și o pedeapsă în egală măsură -, apoi pentru că îmi place solitudinea și sufăr când nu sunt lăsată să fiu eu cu mine însămi, pentru că iubesc oamenii și investesc în ei tot ce am mai bun și de multe ori ei mă dezamăgesc (așa cum și Sebastian era dezamăgit de anumiți prieteni), pentru că îmi plac la nebunie bărbații sensibili care își permit să fie vulnerabili atunci când se îndrăgostesc de o femeie. Și lista ar putea continua, dar mă opresc aici.
Romeo Aurelian Ilie
După lungi consultări și multe reprize de deliberări între mine și mine însumi, am decis ca titlul de „Cea mai bună carte citită în 2022” să meargă la un volum de eseistică, mai precis de teologie, și anume: Înțelepciunea Părinților Deșertului de Thomas Merton, apărută tot în 2022, la Editura Paralela 45, în colecția Tradiții spirituale.
Motivația juriului:
Deși este o viziune catolică asupra monahismului răsăritean, cu foarte mici excepții, și acelea justificabile, nu se prezintă ca o lucrare confesională, tributară strict catolicismului, acest fapt datorându-se de bună seamă personalității complexe a autorului și aplecării sale mai curând asupra dimensiunii mistice și contemplative a creștinismului decât asupra dimensiunii sale dogmatice și implicit asupra diferențelor confesionale.
Consider că este un compendiu dedicat spiritualității creștine a primelor șase secole util tuturor confesiunilor creștine. M-a bucurat îndeosebi faptul că autorul dedică spații generoase unor sfinți părinți sau scriitori bisericești foarte dragi mie, cum ar fi Origen, pe care îl propune spre reabilitare, Sf. Grigorie de Nyssa, despre care afirmă că este prea puțin înțeles în Apus, sau Sf. Ioan Cassian, pe care de asemenea se străduiește să-l înțeleagă și să-l reconsidere în contextul neînțelegerilor sale cu Fericitul Augustin.
Iar îndemnul lui Thomas Merton de a ne întoarce la studierea mai amănunțită a isihasmului (se înțelege, și la practicarea acestuia) mi se pare mai mult decât binevenită, este de-a dreptul necesară. Și cu atât mai surprinzătoare cu cât vine din partea unui om care nu este legat organic de isihasm.
Andrei Zbîrnea
Nu credeam că mă lovește. M-a lovit de Crăciun „Republica surdă” (Ilya Kaminsky). Minunat tradusă de Gabriel Daliș pentru Max Blecher. La zece luni de război injust & abject în Ucraina, ‘ce-i un copil? O liniște între două bombardamente’. Aceasta ar fi o întrebare, mai am și altele.
Stela Călin
Deşi sunt mai multe cărţi care mi-au plăcut foarte mult, atât ale unor autori străini (Guzel Iahina – „Trenul spre Samarkand”, Ludmila Uliţkaia – „Cazul doctorului Kukoţki”, Julie Orringer – „Portofoliul fugii” etc.), cât şi români, voi nominaliza cartea Oanei David, „Între două fronturi” (citită tocmai în ianuarie), ca fiind, pentru mine, „cartea anului”.
„Între două fronturi” te captivează şi te subjugă prin multe trăsături: fineţea detaliului istoric (documentat, aş zice, cu acribie), miza propusă (cel de-Al Doilea Război Mondial), veridicitatea poveştii (aşa de bine construită încât pare să aibă propriul curs, independent de voinţa autoarei), naturaleţea personajelor şi multe altele, dar mai ales, prin toate trăirile pe care Oana David ţi le transmite, ca semn al locuirii ei în această poveste.
Oana David deţine ştiinţa alcătuirii unei naraţiuni atât din Istoria mare – războiul ce a bătut la poarta unei Românii aflate în plină efervescenţă socio-culturală – cât şi din istoria mică – povestea dintre doi oameni diferiţi, Heinrich şi Lulli – atât de autentică încât adevărul lor s-a insinuat în adevărul cotidian al vieţilor noastre, transformându-le, arătându-ne faţa nevăzută a existenţei oamenilor de dinaintea noastră care, în ciuda hainelor ori a cutumelor diferite, s-a demonstrat că au trăit, ca şi noi, cu iubirile, chinurile şi poverile date de o istorie prea nedreaptă care s-a abătut asupra lor.
Carla Boboc
Cătălina Matei – „Iubirea pentru morți e cea mai mare”
Cred că „Iubirea pentru morți e cea mai mare” este una dintre cele mai bune cărți de poezie pe care care le-am citit în 2022. Nu doar pentru că reușește să te acopere cu o perdea complet opacă din care să vezi doar ce ți se spune, dar și pentru că în același timp îți atrage atenția și asupra ta – toate astea în timp ce conturează imagini dureroase despre ipostaze ale femeii în lume, ale omului singur, ale omului în cuplul care tinde spre a se vindeca, ale mamei, ale fiicei. Se formează, astfel, o cărare dureroasă pe care mergi alături de poetă, de pe care nu poți să te abați pentru că acum faci parte din tabloul ei, fiind la fel de valabil ca eul liric în poezia sa.
Pe parcursul volumului Cătălinei Matei nu poți să nu remarci onestitatea cu care ți se dezvăluie realitatea poetei, iar confesiunile ei reușesc să asigure punerea unor întrebări pe care le-ai amânat. De la analiza identității la problemele unei fiice, cred că poemele din acest volum reușesc să elimine treapta dintre poet și cititor și să se apropie periculos de viața intimă a celui ce citește punând în prim-plan experiențe primare, experiențe cărora mulți n-au reușit să le pună punct.
Ramona Boldizsar
Șapte lecții și jumătate despre creier, Lisa Feldman Barrett (ed. Vellant) e probabil cartea anului pentru mine. M-a ajutat să fiu mai conștientă de importanța mediului asupra dezvoltării creierului, dar a fost și baza mai multor articole pe care le-am scris. E lectura care mi-a demontat și anumite “credințe” pe care le aveam despre creier și comportamentul uman, dar și cartea care cred că poate fi un mic manual pentru toată lumea despre cum funcționăm.
Celelalte două cărți care au avut un mare impact asupra mea anul ăsta sunt: poame divine, bianca ela (ed. FrACTalia) la capitolul poezie și Sezonul uraganelor, Fernanda Melchor (Anansi) la capitolul ficțiune.
Constantin Piştea
Dintr-un an în care am citit mult mai puţin decât de obicei, am fost atins surprinzător de biografia actorului Matthew Perry. Spun surprinzător pentru că de la astfel de cărţi te aştepţi să includă o doză de marketing care vine la pachet cu ceva bine împachetat de un ghost writer care-şi face treaba pentru că e destul de bine plătit pentru asta. Ei bine, cartea lui Matthew Perry mi s-a părut că vine de undeva dintr-un sâmbure de disperare şi adevăr care ar putea să le fie de folos celor care depind de alcool, droguri sau alte feluri de substanţe care generează adicţie. Perry nu s-a jenat să se autopovestească la marginea vieţii, nu i-a fost deloc ruşine să se expună în cele mai ridicole şi dificile situaţii, măcar de i-ar fi de folos cuiva.
Fotografie reprezentativă: freddie marriage on Unsplash
scrie un comentariu