De ce a ales Robert Graves să ne povestească despre istoria Imperiului Roman și ai săi împărați este o întrebare la care avem, aparent, câteva răspunsuri. Încurajat de succesul volumului său de memorialistică apărut în 1929 și intitulat „Good Bye to All That”, ce are drept subiect Primul Război Mondial (la care a și participat, fiind grav rănit), Robert Graves și-a descoperit și cultivat pasiunea pentru mitologia antică, rezultând câteva opere remarcabile despre antichitatea romană și greacă, notabile prin caracterul lor neconvențional și modul inedit de reconstituire a circumstanțelor istorice.
Una dintre aceste opere este și „Eu, Claudius, Împărat”, relatată cu umor și originalitate din perspectiva lui Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus, cel ce avea să devină împărat al Romei în anul 41 d. Hr., în urma asasinării lui Caligula.
Scris sub forma unei autobiografii neoficiale ce ficționalizează trecutul istoric, acest roman descrie prima parte a vieții lui Claudius, respectiv aceea de până la numirea sa ca Împărat al Romei.
Iubitori ai frumosului și perfecțiunii atât în ceea ce priveşte alcătuirea trupului cât și rostirea discursului, anticii romani au văzut iniţial în Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus un eșec al naturii, poreclit „Idiotul”, „Bâlbâitul”, desconsiderat și tratat ca un retardat, inclusiv de augustele sale rude. Cum va ajunge „Sărmanul unchi Claudius” ca, la vârsta de 51 de ani, să devină Împărat al Romei, reprezintă, cel puțin din perspectiva lucrării lui Graves, aproape o anecdotă a istoriei.
S-ar zice că infirmitatea lui Claudius (era șchiop) ar fi făcut din el candidatul ideal spre a fi sacrificat în numele suveranului ideal al frumuseții. Cu toate acestea, în mod ironic, Claudius a supraviețuit uneltirilor și practicilor curente de otrăvire ce au marcat domniile lui Augustus, Tiberius și (mai ales) Caligula, tocmai grație deficitului său fizic, care l-a făcut să pară prea insignifiant pentru a merita să fie eliminat.
Născut la Lyon (a fost primul împărat roman născut în afara Italiei), ca fiu al lui Nero Claudius Drusus – renumitul general roman ce a câștigat glorios luptă după luptă în Germania, până ce a murit într-un mod misterios – şi al Antoniei, o femeie foarte influentă, Claudius este marcat atât de repudierea sa de către propria mamă, cât mai ales, de bunic sa, Livia, soția lui Augustus. Cu umor și nonșalanță, Claudius își zugrăvește bunica în culori tari și contraste pe măsură.
„Numele Livia se leagă de un cuvânt latin ce înseamnă răutate. Bunica mea era o comediană desăvârșită: aparenta nevinovăție a purtării sale, ascuțimea spiritului și grația purtărilor sale îi înșelau aproape pe toți. Cu toate acestea nimeni n-o iubea cu adevărat: răutatea atrage respectul, dar nu și dragostea.”
Privind-o cu o ascuțime a spiritului ce-i contrazicea faima de retardat, Claudius, iubitor al cercetărilor istorice, cultivate cu iscusință de Athenodor, descoperă în bunica sa, Livia, adevăratul conducător al Imperiului: faptele marelui Augustus erau meșteșugit inspirate, influențate sau chiar conduse de Livia, ce poartă însuși „chipul Otrăvii”, căci toți cei indezirabili sfârșeau prin a fi victimele sale sigure. Chiar marele Augustus ajunge, la momentul oportun, să-i fie victimă.
Cu toate acestea, la moartea ei Claudius va ajunge să-i resimtă lipsa, conștient fiind că, dincolo de comploturi, răzbunări, înscenări, Livia a acționat și în beneficiul propășirii imperiului și că, cel mai important, a fost pavăza ce l-a ținut în frâu pe Tiberius, crudul său fiu.
Tiberius, unul dintre cei mai mari generali ai Romei, ale cărui cuceriri au pus bazele frontierei nordice a imperiului, a ajuns să fie amintit în istorie ca un conducător sumbru și întunecat. În anul 26 d.Hr., s-a îndepărtat de Roma, lăsând în mare parte administrarea treburilor statale în mâinile prefecților săi pretorieni, lipsiți de scrupule, Sejanus și Macro, ultimul dintre aceștia asasinându-l sub privirile aprobatoare ale lui Caligula, cel ce va deveni noul împărat.
Caius Iulius Cezar Augustus Germanicus, cunoscut sub numele de Gaius și poreclit „Caligula” însemnând „cizmuliță”, diminutivul sandalei purtate de soldații tatălui său pe care i-a însoțit în timpul campaniilor acestuia din Germania, va inaugura o epocă a infamiei, sadismului și perversiunii, motiv pentru care a domnit doar 4 ani (37-41 d.Hr.).
Inițial foarte iubit de popor și având aura unui binefăcător grație actelor sale juste (acordarea de bonusuri soldaților din armată, inclusiv celor din garda pretoriană, demascarea actelor de trădare ale lui Tiberius, sprijinirea celor afectați de sistemul de impozitare imperial), Caligula va deveni, curând, prototipul tiranului absolut, sadic, pervers și dement.
Printre faptele sale se regăsesc atât excentricități menite să pună în evidenţă un ego alienat (mascarada cuceririi Britaniei prin alinierea trupelor sale în fața Canalului Mînecii și dispoziția ca acestea să lupte cu valurile mării și să colecteze „trofeele victoriei”, respectiv scoicile), cât și relații nepotrivite (incestuoase și homosexuale) sau acte gratuite, de o cruzime neînchipuită. Toate acestea au făcut din Caligula un personaj repudiat de toți actorii vremii – popor, Senat, nobili. S-a vorbit despre el ca fiind cel mai infam împărat al Romei, astfel că asasinarea lui a fost considerată aproape un necesar act de justiție.
Ajuns, grație morții lui Caligula, în uimitoarea poziție de împărat, Claudius, personajul-narator, expune cu ironie și umor gândurile ce l-au marcat în acel moment istoric.
„Nu, nimeni nu va ghici vreodată ce-mi trecea prin minte. Dar voi fi sincer și o voi spune, deși mărturisirea mă acoperă de rușine. Mă gândeam: Iată-mă, prin urmare, împărat. Ce prostie! Dar măcar acum voi putea face să mi se citească operele. Voi organiza audiții în fața unui public numeros. Și sunt opere bune – treizeci și cinci de ani de muncă sârguincioasă! Merită.”
Amatorii de lecturi istorice, dar și iubitorii de literatură avizi de detalii inedite vor găsi în acest roman o poveste fascinantă, ce vine din negura antichității, dar care nu este mai puțin actuală, atât în cele bune, cât și în cele rele. Căci Trădarea, Uneltirea sau Curajul sunt trăsături ce definesc Omul în toată istoria sa.
Robert Graves, „Eu, Claudius, Împărat”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, traducere: Silvian Iosifescu, nr. pagini: 464
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Mathew Schwartz pe Unsplash
scrie un comentariu