Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din Cioran. Ultimul om liber de Andrei Crăciun, volum în curs de apariție în colecția „Biografii romanțate”.
„Avea cinci ani şi se juca în marginea ţintirimului cu craniile morţilor şi se simţea liber, acela era paradisul, iar paradisul acela i‑a fost, cu anii, cu desăvîrşire interzis.
Domnul Cioran privea Sena şi se simţea Iov.
Cînd venise la Paris, se consolase cu ideea că va veni o zi în care îşi va zbura creierii.
Bărbaţii adevăraţi se împuşcă în cap, nu în inimă. Bărbaţii adevăraţi nu iau pastile, bărbaţii adevăraţi nu se otrăvesc. Bărbaţii adevăraţi nu se spînzură. Bărbaţii adevăraţi nu sar pe geam de la etajul nouă, bărbaţii adevăraţi nu se aruncă în faţa trenurilor, ca Anna Karenina, bărbaţii adevăraţi nu îşi taie venele.
Iată însă că în domnul Cioran crescu o poftă îngrozitoare să sară în Sena, ca un poet, să moară înecat în această apă puturoasă, care curgea indecent prin tot Parisul. Şi doar spectacolul grotesc al unei morţi cu public îl făcu să‑şi reprime pofta.”
Fragment
Relu era mut de admirație în fața textelor lui Luț despre muzică, decupa toate frazele despre Mozart și Bach și Brahms și Wagner și Beethoven (pe care Luț nu-l iubise totuși decât în tinerețe) și le dădea o viață nouă.
Din fragmentele lui Luț despre muzică și tăceri, Relu rămăsese cu un obicei care îi făcea plăcută ultima parte a vieții: asculta, precum acei rafinați nobili chinezi, tic-tac-ul unui orologiu, se lăsa pătruns de conștiința că secundele trec și trec într-o muzicalitate numai și numai a lor.
Luț îl ținuse pe Relu de mână când făcuse primii pași, îl învățase să joace fotbal cu cranii, îl învățase să spulbere popicele și să invite fetele la dans și nu îl învățase cum să îi evite pe legionari și, astfel, cum să își salveze jumătatea vieții.
Iar mai târziu îi arătase Parisul și îl învățase cum anume să-și ia pastilele și cum să-și bea ceaiurile, cum să își îndure insomniile și melancoliile. Fusese un frate bun, chiar dacă avusese nenorocul să ajungă celebru, cel puțin printre intelectuali și adolescenți depresivi.
În copilărie, Luț mințea fără rușine ca să își salveze pielea, iar când crescuse își sfida tatăl refuzând să facă rugăciunea înainte de cină. Luț nu putuse niciodată să accepte că există așteptări de la el și făcea din instinct totul pentru a compromite ideea că s-ar putea lăsa înregimentat într-o viziune comună cu privire la destinul său, că ar fi acceptat, deci, o traiectorie deja desenată.
Relu ajunse la singura concluzie posibilă: Luț a fost un lup, Luț fusese întotdeauna un lup, Luț se născuse cu acest formidabil instinct de a rămâne departe, iar sub țeastă adăpostise un întreg arsenal, cu care se putea apăra, dar mai ales cu care putea ataca. Frazele sale erau grenade, cu care se punea la adăpost de restul semenilor.
Cel mai des, însă, și-l amintea ca pe un copil trecând pragul adolescenței, așa cum se întâmplase aievea într-o amiază anume, când Bucur îl lovise cu o piatră care zburase parșiv din praștie direct în magnifica țeastă a fratelui său, lăsându-l rănit, însângerat și urlând ca din gură de șarpe că moare nevinovat, înjurându-l pe Bucur cu un redutabil vocabular de fiu de popă.
Înjurând, Luț zicea de anafură, de catapeteasmă, de Hristos, de toți heruvimii și toți serafimii, și, în sfârșit, de Paștele genitorilor lui Bucur, care se arăta incapabil să riposteze torentului de vorbe urâte.
Lui Luț îi intra sânge în gură și limba îi scuipa insulte, într-un ritm amețitor, ca și cum i-ar fi făcut plăcere să se afle în această poză.
Apoi, Luț trăise miraculos până la optzeci și patru de ani și, chiar când cuvintele nu îl mai ascultau, tot putea să vadă cerul și să îl găsească trist și, uneori, să se încrunte.
Relu era posesorul unor amintiri cu Luț la care nimeni nu mai avea acces. Cel mai mult prețuia amintirea bunicii lor cu capul incredibil, ca de fecioară, care îmbătrânise în toate cele, numai capul îi rămăsese tânăr și foarte frumos, cu părul negru și sprâncenele ca pictate la curtea țarului sau a sultanului.
Iar bunica lor cu capul incredibil, ca de fecioară, știa povești menite să îi îngrozească și să îi înțelepțească nepoții.
Andrei Crăciun (n. 1983) a studiat în România, Spania şi Israel administraţie publică, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică. Din 2019 este doctorand la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati. Este poet, prozator, eseist, dramaturg şi gazetar. Se numără printre părinţii fondatori ai site-ului Recorder.ro. A fost desemnat cel mai talentat tînăr ziarist (2005), cel mai bun tînăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011) şi cel mai bun reporter din România (2012). Este tradus în italiană, spaniolă, portugheză şi neerlandeză în cadrul proiectului european CELA (Connecting Emerging Literary Artists). La Editura Polirom a mai publicat poemul-roman Aleea Zorilor (2017) şi continuarea sa, Şi fericirea era obligatorie (2019).
Credit foto: Daniel Vrăbioiu
scrie un comentariu