Ca și în cazul lui Haruki Murakami, nu-mi imaginam că după lectura a douăsprezece romane ale Isabelei Allende, voi mai fi acaparată de farmecul indicibil al unui alt roman semnat de extraordinara autoare sud-americană. Este vorba despre „Fiica norocului”, despre care am crezut, într-o primă fază, că este scris în siajul altui roman „Portret în sepia”, când, în realitate lucrurile stau exact invers. Această impresie mi-a fost provocată de reîntâlnirea în „Fiica norocului” cu două personaje, ce vor popula și „Portret în sepia”, respectiv Eliza Sommers și Tao Chi’en.
Ca în cazul multor altor romane semnate Isabel Allende temele principale sunt, și aici, dragostea și istoria. Deși dragostea este adânc ancorată în istoria unei lumi și a unei epoci, pare că uneori suspendă cu forța ei, timpul și spațiul, după cum istoria dă iluzia că poate nimici, sub tăvălugul ei, orice urmă de iubire.
Astfel, într-o epocă și un spațiu dominate de conveniențe, Eliza Sommers, rezultatul unui amor liber și, totodată, copilul „adoptat” al unei familii atipice (formate din frate și soră) de englezi, stabilite în Chile, are neșansa de a se îndrăgosti de un bărbat indezirabil, Joaquin Andieta. Cu „vocația inevitabilului”, tipică primei iubiri, Eliza își dorește să fie, pe viață, jumătatea unui bărbat pentru care dorința de a se îmbogăți și de a-și depăși, astfel, condiția de proscris, este mai puternică decât orice sentiment. Purtând în pântece fructul iubirii ei cu Joaquin (ca într-o reeditare a propriei sale apariții în lume), dar abandonată de acesta, cuprins de „febra aurului”, Eliza pornește în căutarea lui, străbătând, aproape homeric, oceane și continente, într-o odisee nesfârșită de aventuri și întâmplări care descriu scene la limita supraviețuirii și umanității, uneori dincolo de ea.
În această călătorie Eliza asistă la înfruntarea unor civilizații complet diferite: cea americană, a acelor gringos pe care îi întâlnește în căutarea iubitului său, o civilizație tânără, aflată în plină dezvoltare, marcată de libertate și individualitate și cea orientală, reprezentată de Tao Chi’en și poporul său, milenară, maturizată, pentru care libertatea și individul nu există ca valori de sine stătătoare, ele sunt asimilabile neamului și strămoșilor.
Realizează că deși sunt atât de opuse, ele au un miez comun: intoleranța, prejudecățile și cruzimea există și într-o cultură și în alta, justificabile prin recursul la valori diferite. Rezultă de aici (și) o admirabilă lecție de istorie despre El Dorado, precum și despre zorii formării unor state și orașe americane, precum California și San Francisco, cu începuturile lor economice, dar și sociale, cu dezvoltarea justiției și a comerțului, dar și a traficului de carne vie și de prostituție infantilă. Mi-a rămas pe retină imaginea acelor sing song girls, prostituatele-copile chineze, oferindu-și serviciile în boxe zăbrelite, ca niște animale în cuști, pe care însuși Tao Chi’en le consideră, inițial, ca pe un mic accident al ordinii impecabile a lumii, în privința cărora nu se poate face nimic, pentru ca, ulterior, să realizeze că această ordine poate fi schimbată, iar el poate fi un vector al acestei schimbări.
Același tip de revelație îl are și Eliza Sommers, de data aceasta, în privința propriului ei loc în lume, a propriului destin: nu mai este tânăra pătimașă și ușor infantilă, crescută în siropul convențiilor sociale și al aparențelor plicticoase, este femeia ce și-a asumat, pentru a putea supraviețui, inclusiv condiția de bărbat, descoperind o libertate interioară de a cărei forță nu era, nici măcar ea, conștientă.
Drumul sisific către Joaquin Andieta devine călătoria inițiatică spre propriul sine, la sfârșitul căreia se simte eliberată și de povara unei iubiri iluzorii, dar și de aceea a fariseismelor sociale. E adevărat, pe parcursul ei, a chestionat de multe ori validitatea destinației, punându-și întrebarea „și…unde am ajuns?”, Tao Chi’en răspunzându-i aproape profetic: „În viață nu se ajunge nicăieri, Eliza, se merge, atât”.
Isabel Allende, „Fiica norocului”, Editura Humanitas fiction, anul publicării: 2016, nr. pagini: 368, traducere: Cornelia Rădulescu
scrie un comentariu