Dacă ar exista un premiu pentru măiestria detaliilor, acesta ar merge către Guzel Iahina. „Copiii de pe Volga”, al doilea roman al său, a cules deja Premiul Bolșaia Kniga şi Marele Premiu Ivo Andrić în 2019.
Dedicat bunicului său, profesor de limba germană, romanul urmează, microscopic, viaţa lui Jakob Ivanovici Bach, cel care predă germana în Gnadental, satul care face parte din ceea ce va deveni Republica Sovietică a Germanilor, supusă nedreptăţilor îndelungi ale istoriei.
În roman, Volga e graniţa fermecătoare dintre vis şi realitate, dintre poveste şi cruzime, dintre sfârşit şi un nou început. Volga e salvarea şi tot Volga e pieirea. Dar, înainte de orice, Volga e firul roşu care face ca lumea să pară că îşi revine, de fiecare dată, după „dansurile politice” nesfârşite ale puterii staliniste.
Istoria germanilor de pe Volga, între 1924-1941, renaşte din dibăcia povestitorului Bach. Stă sub scriitura, de-acum inconfundabilă, a Iahinei. Cei care trec prin foamete (foametea din 1921 şi Marea Foamete din 1932), prin colectivizarea impusă de „dansurile politice”, cei care îşi pierd viaţa în mersul sângeros al istoriei sunt cei care compun fragmentele de viaţă de dincolo de Volga. Însă pe malul celălalt, Bach îşi clădeşte o nouă viaţă, iniţial ca profesor al tinerei Klara, mai apoi ca tată-erou al fiicei nou-născute. Un personaj de dimensiuni mitice se ţese, anotimp după anotimp. Bach e magician, scriitor, tată, om aproape sălbatic al pădurii, mut în durerea provocată de pierderea nedreaptă a iubirii sale.
Ierni de foamete şi procese de colectivizare îndură întreaga populaţie germană de pe Volga, sortită unui destin indecis, lăsat la mâna celor care îşi construiau planurile cincinale pe vieţile unor nevinovaţi. Şi, totodată, transformările inevitabile la care se supuneau, fie vrăjiţi de basmele pe care le scria chiar Bach, fie străpunşi de frica îngrozitoare de a nu-şi pierde viaţa şi libertatea.
În tot acest timp, Iahina e un vrăjitor. Un vrăjitor-scriitor al tuturor timpurilor. Literatura rusă are un nou diamant pe care nu se teme să-l scoată la înaintare. O revelaţie care face, de la debutul său din 2015, înconjurul lumii. Poveştile din fostul bloc sovietic ating inimile celor care-şi amintesc, din povestirile supravieţuitorilor, cum a arătat istoria. Scrierile sale sunt cele care descriu omul mărunt în lupta sa de fiecare zi cu Marea Istorie. Însă temele nu se opresc aici. Puterea creaţiei şi importanţa sa vitală sunt subiecte palpabile în „Copiii de pe Volga”. Poveştile pe care Bach le scrie în schimbul unor pahare cu lapte pentru fetiţa sa sunt hrana celui care nu poate supravieţui decât dacă scrie.
Şi Anntche, fiica lui, creşte. Iar „Copiii de pe Volga” îmbogăţeşte experienţa celui care citeşte un roman greu de egalat în ultimii ani. Sub lupă, clipă de clipă, cu o atenţie aproape supranaturală a detaliilor care ţin, totuşi, atât de mult de pământesc, Guzel Iahina descrie trecerea timpului, trecerea anotimpurilor, fragmentele din zi, scenele din natură, dintr-o gospodărie zdruncinată de istorie, de parcă ar fi fost, întreaga sa viaţă, cel mai fin observator. Volga, element important al propriei vieţi (Iahina s-a născut în Kazan, oraş străbătut de „Marele Fluviu”), devine punctul central care încheie un roman-capodoperă:
„În iarna următoare nici măcar o singură sanie nu a trecut pe gheaţa Volgăi: râul a rămas pustiu, alb, brăzdat doar de zigzagurile urmelor de lupi. Deasupra atârna acoperişul la fel de alb al cerului. Câteodată, pe acest alb infinit apăreau deodată unul sau două puncte întunecate – nişte călători. Aceştia apăreau de nicăieri şi mergeau pe Volga, încet şi şovăielnic, de parcă n-ar fi avut nici un ţel; drumurile a doi călători care veneau din sensuri opuse se puteau apropia, dar nu se intersectau niciodată – era ca şi cum oamenii nu s-ar fi văzut şi ar fi trecut orbeşte unul pe lângă celălalt”.
Bach e cel care scrie basme, cel care creşte de unul singur un prunc, cel care, în cele din urmă, înţelege că trebuie să lase viaţa să îşi urmeze cursul, chiar cu preţul propriilor greşeli:
„Când îndrăzneşti, până şi greşeala – fie din prea multă siguranţă de sine, fie dintr-o excesivă însufleţire – e frumoasă, pentru că e vie.”
Dragostea lui pentru Klara, mama micuţei Anntche, este neţărmurită şi nu ţine cont de trecerea timpului. Iubirea pentru Anntche, fără cuvinte, umplută numai de gesturi, priviri şi semne, este o dovadă în plus a măiestriei lui Guzel Iahina.
Volga e martorul mut al sacrificiilor fără rost în jocul istoriei. E „busola internă” care joacă rolul „vocii iubite”. Iar gnadentalienii sunt pionii pe care Bach îi observă, adesea cu teamă, alteori cu speranţă, an după an:
„De ce se temeau ei? Ce tulburare transformase oamenii în peşti şi şoareci? Bach n-a încercat să găsească răspuns – ştia numai că el nu era afectat de această epidemie: mergea liniştit printre fricile altora, parcă trecând printr-un vad şi rămânând uscat.”
„Copiii de pe Volga” e un roman al iubirii şi al fricii, al sacrificiului de sine şi al dăruirii complete. De o frumuseţe rară, captivează prin ceea ce devine deja o marcă inconfundabilă a Iahinei, un fel de a urmări viaţa în toate detaliile sale mărunte care ne farmecă şi care ne fac, de fapt, să simţim că trăim cu adevărat.
Ca dovadă stă încă un fragment a ceea ce nu poate fi şters de istorie, un citat care azi e mai prezent ca oricând, alinare în toiul unor evenimente pe care nu putem decât spera că viitorul le va şterge:
„Lumea se împărţise în două: lumea adulţilor speriaţi şi lumea copiilor neînfricaţi existau una lângă alta şi nu se intersectau.”
„Copiii de pe Volga” îşi câştigă, pe bună dreptate, locul în marile opere ale literaturii universale. Iar cititorilor le este dăruită şansa de a descoperi sau, de ce nu, de a redescoperi o scriitoare de la care nu ne mai putem aştepta, de acum înainte, decât la astfel de cărţi-monument.
Guzel Iahina, „Copiii de pe Volga”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, nr. pagini: 448, traducere de Luana Schidu
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă de Valeriy Kryukov pe Unsplash
scrie un comentariu