Corespondenţa „fetei greu de mulţumit”, purtată între 1936 şi 1947 cu diverşi prieteni sau membri ai familiei, a fost publicată într-un volum extrem de interesant de către Editura Vremea.
Cartea este disponibilă în librăriile Humanitas și CLB, dar poate fi comandată cu reducere de preț direct pe site-ul edituravremea.ro.
O cronică a cărţii, scrisă pentru citestema.ro de Claudia Drăgănoiu, poate fi citită aici.
Fragment
Emil Cioran către Jeni Acterian
Paris, 28 III 1938
Dragă Jenny,
Tocmai mă pregăteam să plec pentru o lună prin sudul Franței, fără vreun gând c-ar putea un semn de viață să-mi însenineze visurile mele obosite – când primesc scrisoarea ta de o atât de delicată atenție și de o adâncime umană atât de mișcătoare! Aș fi stupid și mincinos dacă mi-aș ascunde bucuria ce mi-au făcut-o aprecierile tale, cu atât mai mult cu cât veștile din țară îmi dezvăluiau prostia sumbră ce a învăluit comentariile acelei cărți. Eu am rămas indiferent și vesel de a putea sorbi farmecul de poezie mortală al Parisului, mi-am educat o lenevie degajată și visătoare, uitând oamenii și mai ales prietenii, iubind în schimb lucrurile și numai pe ele. Nimic nu se mai interpune între mine și ele; muțenia obiectelor îmi spune tot de când oamenii nu-mi mai pot spune nimic, încerc să fiu fericit privind și nu vreau să mai arunc peste muritori o sclipire funebră, pe care n-o merită.
Ceea ce-mi scrii despre acel D-zeu (pe care l-am „prescurtat” intenționat și nu fără temei) este într-adevăr un chin înfiorător și irezolvabil. Defectul nostru este că avem destulă pasiune pentru a ne apropia de El, dar nu destulă naivitate pentru a crede.
Convingerea mea este că toți acești credincioși onorabili și așezați îl moștenesc pe D-zeu, precum noi ceștilalți posibilitatea de nefericire. Dacă am fi liberi să credem, cum n-am face și noi baia de imbecilitate, răcoriți sau îmbătați de absolut! Așa – nu ne mai rămâne decât povara lucidității, pe care sunt hotărât s-o port până la capăt, fără cruțare și neînduioșându-mă de mine însumi. Gândește-te că nu e posibilă singurătatea cu D-zeu și că, preferând-o lui, suspendarea credinței ne mână mai mult spre sâmburele nostru decât dezastrul individuației rezultat din atașarea de Divinitate.
Pentru mine viața n-are rost decât ca sete de nefericire, pentru deliciile melancoliei și pentru acele voluptăți care îmbină undeva extazul și destrucția. Sunt un om leneș, incapabil de muncă și de sacrificii, risipit în fragmente și sugestii. În plus, n-am fost niciodată la înălțimea tristeților mele. Să simți că ai atâtea lucruri de spus și să nu-ți mucegăiești instinctele și pofta de creație!
După toate marile zvârcoliri religioase, rămâi cu un gust de vid în ființă, pe care nu-l poți învinge prin nici un mijloc. Senzația precisă că nu mai ai nici o punte spre nimeni, că, adunat în tine însuți, ai putea să te întreci, să te inunzi, să nu te mai recunoști, să crești nesfârșit în afară și să pierzi până și memoria suferinței tale! Singurătatea îmi pare un bun atât de mare, că nu pot să admir pe D-zeu decât până la Creație. De atunci încoace Absolutul a devenit sociabil; nu însă ca noi.
Și cum punctul cel mai îndepărtat de D-zeu este în acest moment […] în Paris mă voi întoarce către sfârșitul lui aprilie, la aceeași adresă. Inutil să-ți spun că orice rând de la tine este îmbrățișat de prietenia afectuoasă a lui Emil Cioran.
Île-de-Bréhat, 17 iulie 1938
Dragă Jenny,
Dacă s-ar găsi un remediu împotriva frumuseții, împotriva ispitelor ei distrugătoare, aș fi întâiul care să mă lecuiesc. Sunt prea slab sau victimă a unei prea subtile neurastenii, mi-e greu să mai suport povara priveliștilor.
Nu urâțeniile vieții, nici chinul și nici necazul nu m-au îmbătrânit înainte de vreme, ci extazele istovitoare în apusuri și singurătăți. Ele mă constrâng la o convalescență neîntreruptă și la o mândrie în sfârșeală, la o balcanică re-mântuire, căreia m-am abandonat de la întâia clipă de reflecție și amărăciune. Aș vrea să sece toate mările ca să mă scap de absolutul acesta imediat și de perfecțiunea melancolică, spre care tind secret în preajma zădărniciei marine.
Avantajul mării asupra muzicii sau a iubirii este de a nu fi făcută de oameni și de a nu încăpea astfel în inimă. Prin ceea ce nu mai e omenesc în mine, descopăr marea, ascultându-mă.
Multă prietenie,
Emil
Paris, 28 nov. 1938
Dragă Jenny,
Mă vei ierta că nu ți-am scris nimic între timp, deși m-am gândit adeseori, nu ca la o obligație, ci ca la o datorie de prietenie și afecțiune. Dar viața pe care o duc eu la Paris mă împinge zi de zi spre dezastrul minții și mă împiedică să mai particip la propriile mele sentimente și la propriul meu cuget. Niciodată n-aș fi crezut că sunt capabil de atâta ratare și că frica de mine însumi mă poate aduce la atâta destrăbălare și la atât gol.
De dimineața până seara mă preumblu printre emigranți, neinteresanți și imbecili, și zac prin cafenele într-o aiureală acordată la gama demenței. Când te gândești că am ajuns să împiedic pe alții de la sinucidere, deși eu sunt mai aproape de ea ca oricine – ce zic? – sunt după ea! De n-aș cunoaște setea infinită de tristețe, de n-aș iubi cu patimă tăvălirea în deznădejde, nu m-aș mai putea suferi și mi-aș ucide cugetul fără milă și fără îndurerare.
Aș vrea să fiu undeva departe, fără oameni, fără D-zeu, fără mări și fără mine. Dar să port așa ispita nefericirii în sânge! Iartă-mă că-ți scriu astfel de lucruri, dar nu este sub presiunea unei mâhniri nebune a momentului, ci a unei căderi înscrise în ispășirea mea zilnică. S-ar prea putea să fiu bolnav. Dar la drept vorbind, ce-aș face cu sănătatea? Nu m-ar mâna ea spre un dezastru și mai mare? Simt că nu pot să mai am prieteni, că nu mai pot să am pe nimeni. Doar o lepră mi-ar mai putea stinge setea de singurătate. – Și când te gândești că eu continui să fac curte la femei, să vorbesc de căsătorie, să mă „amorezez” și să mă dezamorezez!
Am vrut să scriu o carte despre Lucile de Chateaubriand, dar lenevia, dezgustul de mine însumi, depravarea gândurilor, totul m-a împiedicat să aduc un omagiu celui mai straniu exemplu de melancolie. Nu mai am competență decât în agonii. Ce va mai ieși din drojdia mea și a Parisului?
Dacă vrei, scrie-mi și nu-mi lua în nume de rău zăpăceala asta mortală.
Emil
Jeni Acterian, „Corespondenţă”, Editura Vremea, anul publicării: 2019, nr. pagini: 104
scrie un comentariu