Iată un volum de dragoste, o surpriză a recitării poemelor dez-vrăjite de realul cotidian! Textele sunt dedicate prietenilor mei din îmbrățișare și vânt. Iar eu îmi fac iluzia că aș fi unul dintre aceștia, fie și pentru întâmplarea de a aduna în rafturile bibliotecii mele din satul prahovean integrala operei ei.
Titlul uimitor al prezentului tom magmatic, să nu mă iubești să nu mă urăști de la os, ne invită la neuitare. El are două acte directive, prohibiții pentru a controla deplin, pare-se, reacția cititorilor ce țin cumpăniri de sens: să nu mă iubești să nu mă urăști…, dar și o imagine a durabilității în timp prin hieroglifa predilectă autoarei de la os. De fapt, originala creatoare ne invită să zăbovim în pagină, în cartea vie, în sfera măiestrită a poeziei autentice. Scriitoarea face convocări, con-vociferări ale prietenilor și ale iubirilor apuse, atemporale.
Descoperim aici un imaginar al arhitecturii corporale fragmentate, dinspre dinamica lumii, spre rostirea ei, dinspre călcâi spre buze, dinspre sepulcral spre sublimare estetică și grotescul trecerii de la individualitate la alteritate:
buzele au apucat (...) ața și au cusut ceva înăuntru atâta singurătate încât o ținea îl cunosc după pungile de la ochi ai mai spus și pungile se fac palmă grea pe sânii femeii pe gâtul din care apucă să bea și sânii Dumnezeule și pe ei îi apucă teama că-i bea ooo deci era o coapsă și mai lucioasă dar să încep săptămâna asta de luni și anafura chioara dracului ia-ți viața acum de pe mine
Poemele au aspect de litanii-odă, cu latențele unor iubiri neîmpărtășite, a cununiei cu zicere sacerdotală, prin erosul oniric, al amânării și al abandonului rememorat, al renunțării la cerebral prin purități și beatitudini senzoriale, sinestezice uluitoare pentru entitatea androgină, surprinse în stop-cadrul unor chipuri hieratice, frapante, în pofida simplității aparente, seducătoare, cu zone de palimpsest, dar și de incunabulă de mare preț, în care se țes fluidități ale trecerii prietenilor și iubirilor cu risc de a devora cerebralul, prin frânturi declarative deschise spre incomunicabil, inavuabil, prin cea mai rafinată poezie de dragoste:
aș fi vrut
(...)
zice tânărul
să merg pe șine ca pe seninul tău
dar tăcerea e vie și m-a scăldat
draga mea netrecută în bărbat dragă...
e încă senin
seninul prins în părul tău
odată cu pinul
care îți bea capul
Sunt aici, de față, poeme de periplu, spuse de un rapsod colectiv-eliptic, noi, autorul și cititorul, You! Hypocrite lecteur! – mon semblable, -mon frère! ne frângem și alunecăm în abisul omului nenuntit cu literatura. Cine enunță? Un tânăr, o femeie ce coase destinul de om și soarta hemografică și sibilinică, pe dinlăuntrul lui/ei, așa cum pare să fie poemul cuminecării, înainte de separare sau divizare, rostirea prin extincție, de eros, thanatos, sublimate în ontos și logos, ca în:
buzele au apucat
doar frunzele strânse nu știu de ce
tremură și vântul
când bea
frunzele frunzele
și el sare din trupul ei
ca să bea
Moartea s-o bea cu femeia lui
asta e
Pictural, poetica prieteniei și a iubirii, în opera Vioricăi Răduță, s-ar situa între fauvismul lui Paul Gauguin și suprarealismul lui Magritte. Ca și Gauguin, scriitoarea pare să fie adepta transdisciplinarității, căci, nu-i așa, arta cere filozofie, la fel cum filosofia cere artă. Altfel, ce s-ar întâmpla cu frumusețea? Ca Magritte, Viorica Răduță creează imagini enigmatice, ironice, provocatoare, în care apar schițe de obiecte și oameni aparent în situații comune, dar în contexte neconvenționale, absurde la prima lectură, provocând astfel privitorul să interogheze realitatea, rațiunea, să activeze un fond cognitiv comun cu mai marii lumii. Iată aici o artă poetică despre textexistența cosmoidă sau cosmogonică, o facere a poeticității autodevorante, în care sfânt trup și hrană sieși ființa acestui Isarlîk postmodern se transubstanțiază, rupea din el, dintr-un hiperreal… al existenței individuale și colective, unde poezia explorează lumi în stihuri ilimitate de cezuri, în poziție inițială, mediană și finală de vers:
corzile întinse pe oase la capăt de linie singurătatea stă pe călcâi sau e obișnuința de a fi lama de cuțit cu care desparți osul de ziuă dacă așa trec toate priveliștile pe lângă noi capăt de linie geamul în care zac peștii trecuți de acvariu pe niște pietre de râu (...) zâmbesc și nasc și mă îndrept spre așteptare a câta oară poate că zilele vor fi mai calde mai lup cu oasele frânte la capăt aud frigul din simțuri e vremea de unde nu mai vii nu mai pleci
Poetica prieteniei și a iubirii uzează de ample desfășurări imagistice, de simbolul instrumentului muzical și al mașinii de cusut, prin ingambament și sincronicități. Cronotopul de fotorame și biorame desprinde lent în plan secundo masca spectrală a ființei anamorfozate pointilist, ca în opera lui Klee, el însuși devorat de himere și boala autoimună:
(...) ea merge spre ieșire cu cioc de pasăre lovește din senin ochii tăi negri uitați pe obrazul strâmbat de Klee cum întârzie după zâmbet sau așa îți pui țăndări cu gerul de a doua zi prin care ochiul e nemișcat ucis în gheara de pasăre
De ce e minunată poezia scrisă de Viorica Răduţă? Pentru că reinventează poveștile iubirilor noastre, dincolo de lumile și amintirile și fricile noastre. Pentru că scanează, scrutează și ecranează i/limitările ființei nenumite, iar secretul trecerii noastre prin lume e atât de bine păstrat în marea taină a operei artistice, în deplina ei ființare nemuritoare.
Viorica Răduţă, „să nu mă iubești să nu mă urăști de la os”, Editura Charmides, anul publicării: 2025, nr. pagini: 91
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Theo Lonic / Unsplash
scrie un comentariu