Strategii utile pentru părinți, în „Zece lucruri despre sănătatea mintală a copilului tău” de Billy Garvey (fragment)

citeste-ma.ro și Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din volumul Zece lucruri despre sănătatea mintală a copilului tău de Billy Garvey, în traducerea Luisei Neag, apărut recent în colecția Instrumente PSI.

Ce ne facem cu copiii care nu ne ascultă acasă, sunt neastâmpărați la școală și nu se implică în nici o activitate constructivă?

Nu există nicăieri un manual de parenting perfect, în care să găsim „instrucțiuni pentru educarea copiilor neastâmpărați“. Fiecare copil e unic și fiecare caz are povestea lui. Și nu e vorba numai despre copiii „obraznici“. De multe ori avem de-a face cu copii anxioși, exagerat de timizi sau de-a dreptul deprimați. Cum îi putem ajuta?

Dr. Billy Garvey, pediatru cu experiență, alege în mod inspirat cazurile unor copii care au venit la el la cabinet. Acoperă astfel o gamă foarte largă de situații posibile și ne arată limpede căile pe care a mers pentru a le rezolva. Există întotdeauna o cauză în spatele problemelor de comportament ale unui copil – este una dintre premisele de la care pornește cartea – și, desigur, contează foarte mult și starea de bine a celor care au grijă de el. Fiecare capitol se încheie cu o recapitulare a informațiilor de bază și cu un set de strategii concrete pentru părinți. Informațiile și sfaturile sunt utile și realiste, prezentate într-un stil accesibil și convingător. Specialiștii (educatori, psihologi) au și ei de învățat din experiența practică a autorului, mai cu seamă că aceasta e însoțită de pregătire medicală.

„În această carte, am încercat să arăt cum putem aplica rezultatele cercetărilor în domeniul dezvoltării copilului în moduri practice, pentru a susține abilitățile emoționale și sociale ale copiilor noștri. Reacția noastră la emoții este unul dintre cele mai dificile lucruri pe care trebuie să le exprimăm ca părinți, deoarece emoțiile noastre sunt strâns legate de cele ale copiilor noștri. În plus, putem vedea în mod eronat sinele nostru din copilărie în copiii noștri, oferindu-le același ajutor pe care noi l-am primit sau pe care ne-am fi dorit să-l primim, în loc să ne concentrăm asupra a ceea ce au ei de fapt nevoie. Pentru a evita această capcană, trebuie să ne asigurăm că răspundem emoțiilor copilului din fața noastră.“ — Billy Garvey

BILLY GARVEY este medic pediatru specializat în dezvoltare, cu peste 20 de ani de experiență în lucrul cu copiii. Profesează într-unul dintre cele mai mari spitale pediatrice din lume, unde se ocupă de familii, formează medici și alți specialiști care lucrează cu copii și desfășoară cercetări în domeniul dezvoltării copilului și al sănătății mintale. Este, de asemenea, fondatorul organizației sociale Guiding Growing Minds, care își propune să ofere tuturor copiilor prilejul de a‑și atinge potențialul și de a duce o viață bogată și plină de sens. Podcastul său, Pop Culture Parenting, face parte din această viziune.

FRAGMENT

1. Atașamentul este punctul de plecare al sănătății mintale a copilului

POVEȘTI PE FAȚĂ

Una dintre cele mai utile tehnici pe care le folosesc pentru a mă coregla și a mă conecta cu Yvette nu este învățată dintr‑un manual sau de la un alt specialist, ci de la mama mea. Când eram mic, avea obiceiul să‑mi spună povești pe care le schița ușor pe trăsăturile feței mele, pentru a întări legătura noastră și pentru a ne calma pe amândoi atunci când eram stresat. Am învățat‑o și pe Annaliese, și amândoi le folosim cu Yvette, care le cere frecvent, spre încântarea mea absolută, chiar și când este supărată. Ea se întinde și închide ochii, iar eu îmi așez degetul arătător undeva pe fața ei – de exem­plu, în spatele unei urechi – și încep să‑i spun o poveste. Poate fi despre orice: „Într‑o dimineață, un urs s‑a trezit din somn morocă­nos. S‑a întins tare și a căscat, apoi a plecat în explorare“, spun eu, și încep să‑mi plimb ușor degetul pe fața ei. „Mai întâi a băut apă dintr‑un iaz din apropiere, pentru că îi era sete.“ Îi ating cu grijă pleoapa închisă. „«Așa mai merge», spune el. «Acum cred că mă duc să caut niște fructe de pădure.»“ Și continui să‑mi mișc dege­tul în jurul feței ei, în timp ce‑i spun restul poveștii timp de câteva minute, iar apoi îi gâdil nasul pentru a o face să deschidă ochii.

În asemenea momente, Yvette și cu mine suntem total conec­tați. De obicei, este doar o activitate plăcută după o joacă mai activă sau în loc de o poveste dintr‑o carte înainte de culcare, când vreau să se liniștească. Această metodă ne ajută să ne dezvoltăm abilitățile de coreglare, și putem apela la ea în momente dificile. Sper ca Yvette și Charlie să le‑o transmită cândva și copiilor lor.

INTERACȚIUNEA CU SUGARUL

Ne gândim adesea că plânsul este singurul mod prin care bebelușii își comunică dorința de a se conecta, dar, încă de la câteva săptă­mâni, aceștia au multe abilități prin care caută să comunice cu noi sau ne arată că se bucură sau nu de o experiență. Bebelușii susțin conexiunea cu noi susținându-ne privirea, mișcându-și mânuțele și piciorușele spre noi, relaxându-se și căutând să fie atinși. În egală măsură, privirea în altă direcție sau îndepărtarea, încordarea sau loviturile pot fi semne că nu se bucură de o experiență.

Toate acestea sunt ocazii importante în care îngrijitorii pot să răspundă, și ne învață cum fiecare copil își comunică sentimentele și nevoile. Deși nu e necesar să reacționăm la toate încercările de comunicare ale unui bebeluș, este important să răspundem des și să fim cât mai prezenți atunci când o facem.

Există două modalități‑cheie în care putem să interacționăm: prin imitare și prin liniștire.

Imitarea îl învață pe bebeluș abilitățile sociale de bază și este o modalitate frumoasă de a‑i susține dezvoltarea prin joc. Potrivi­rea expresiilor faciale, a mișcărilor corpului și a sunetelor cu ale sale îl ajută să învețe că suntem asemănători cu el și că avem la rândul nostru sentimente pe care le comunicăm. Experiențele de acest tip aduc bucurie, ceea ce ne ajută să clădim o legătură sigură cu bebelușul. Această formă de interacțiune stabilește modalitățile prin care sugarul se va conecta cu ceilalți în viitor. Dacă observăm că potrivirea nu se realizează în totalitate, iar schimbul nu are loc, e un semn că între noi conexiunea nu s‑a produs.

Atunci când bebelușii comunică prin plâns, este important să îi liniștim, arătându‑le că mesajul lor de suferință este recepționat. Unora le va plăcea să fie liniștiți într‑un mod fizic care imită uterul, cum ar fi înfășurările strânse și mersul în pas alert prin cameră. Alții vor prefera o voce blândă și ritmică, repetând un sunet sau un cântec. Majoritatea metodelor care funcționează sunt repetitive și liniștitoare totodată pentru propriul sistem nervos. Este important să ne amintim întotdeauna că scopul nostru nu e neapărat să oprim plânsul, cât să vedem în acțiunea de calmare o ocazie de a construi în continuare un atașament sigur prin conectare.

INTERACȚIUNEA CU UN COPIL MAI MARE

Unele dificultăți emoționale semnificative pe termen lung, cum ar fi reactivitatea, retragerea sau agitația pentru a beneficia de aju­torul celorlalți, pot fi un indicator că un copil mai mare nu a stabi­lit încă un atașament sigur. Atunci când ne confruntăm cu acestea, e important să reanalizăm aspectele‑cheie ale atașamentului.

La fel ca în cazul bebelușilor, trebuie să acordăm timp pentru stabilirea unui atașament sigur în perioadele de calm, când creie­rul nostru este cel mai capabil să formeze noi conexiuni. Aceleași principii pe care le folosim cu bebelușii se aplică și la copiii mai mari și la adolescenți. Să fim prezenți, disponibili emoțional, să răspundem la semnalele lor în mod constant și să oferim alinare și protecție – toate acestea ajută la formarea unor legături care, la rândul lor, conduc la construirea unui atașament puternic și sigur.

Așa cum arată cele trei etape ale căutării atașamentului, mulți copii care întâmpină dificultăți de adaptare riscă să rateze dez­voltarea unui atașament sigur față de îngrijitorii lor principali pentru că nu primesc răspunsul de care au nevoie când suferă, în ciuda eforturilor părinților.

Atunci când o familie apelează la mine în clinică, îi întreb pe membrii acesteia cum a fost primul an (sau primele săptă­mâni sau luni, dacă este cazul) în care și‑au susținut copilul, chiar și atunci când copiii pe care îi întâlnesc sunt la sfârșitul adolescenței. Adesea, explorând această perioadă timpurie, găsim indicii cu privire la dificultățile pe care copilul le are în adolescență. Sarcina dificilă, nașterea traumatizantă, relațiile tensionate și nopțile nedormite sunt povești des întâlnite, care spulberă basmul despre ce înseamnă să aduci pe lume un co­pil. Dacă un copil este încă agitat la sfârșitul primului an de viață, există o probabilitate de zece ori mai mare să aibă pro­bleme de dezvoltare atunci când va merge la școală.

Totuși, de ce aș aduce în discuție aceste experiențe la copiii mai mari, din moment ce fereastra crucială de atașament s-a închis? Pentru că nu s-a închis. Copiii care nu au reușit să stabilească un atașament sigur nu sunt condamnați să aibă vieți dificile, relații proaste și boli mintale. Odată ce am iden­tificat factorii declanșatori, putem folosi aceleași principii pe care le folosim în cazul copiilor pentru a repara această legă­tură nesigură.

Copiilor mai mari și adolescenților care nu au avut parte de un atașament sănătos în copilărie trebuie să li se arate mai întâi că sunt în siguranță prin intermediul unei îngrijiri re­ceptive și previzibile. Adesea facem greșeala de a ținti prea sus cu aceste strategii, așteptându‑ne ca o singură conversație să‑i convingă că sunt în siguranță. La fel ca în cazul nou‑născuților, o abordare de succes constă în a le asculta suferința, a rămâne alături de ei și a ne da seama ce putem face pentru a‑i ajuta – și asta mai mult de câteva minute. Ceea ce descoperim adesea este că multe dintre lucrurile care ne‑au liniștit când eram bebeluși ne liniștesc și acum. Limbajul moderat, tonul calm al vocii și alinarea mai degrabă decât explicațiile, ne ajută pe toți, nu doar pe bebelușii în dificultate.

Pe parcursul mai multor luni, Amelia ne‑a învățat pe Sa­mantha, pe Michael și pe mine cum îi plăcea să fie liniștită. Așa cum ne‑am așteptat, plânsul ei s‑a intensificat în jurul vârstei de douăsprezece săptămâni, dar apoi s‑a oprit, iar ea a petrecut tot mai mult timp trează și mulțumită. Am aflat că Ameliei nu‑i plăceau înfășurările strânse, era destul de sensibilă la mediile zgomotoase și prefera să fie ținută în brațe de Samantha mai mult decât de oricine altcineva. Îi plăcea contactul piele pe piele, să i se cânte și să fie purtată în jurul camerei de zi. Înțele­gând preferințele sale, Michael și alți membri ai familiei au putut să joace un rol din ce în ce mai important în liniștirea ei. Lilly a putut să interacționeze cu sora ei mai mică, inclusiv să‑i cânte cântecele ei preferate, iar Samantha și‑a recăpătat încre­derea că se poate ocupa de ambele fetițe în fiecare zi.

Încă îmi aduc aminte când mi‑am luat rămas-bun de la Samantha, Michael, Lilly și Amelia. Nu știu de ce, dar această familie m‑a impresionat foarte mult. Poate datorită sincerită­ții acestei mame uimitoare, care mi‑a împărtășit cele mai pro­funde temeri ale ei. Samanthei îi spusese propria mamă că va fi un părinte groaznic, și, văzând‑o pe Amelia atât de agitată, se temea că aceasta avea dreptate. Poate pentru că am învățat atât de multe de la Amelia, prin poveștile pe care mi le‑au spus părinții ei despre cum se comporta acasă și prin timpul petre­cut în brațele mele la clinică. Sau poate datorită modului în care Lilly și‑a jucat rolul îngânându‑mi cântece de grădiniță la clinică, zâmbind cu mândrie de soră mai mare în timp ce Ame­lia surâdea. Oricum ar fi, Amelia și familia ei au avut o contri­buție esențială în ceea ce privește modul în care urma să‑i ajut cel mai bine pe copiii agitați care veneau la mine la clinică. Am înțeles, de asemenea, că abordarea atașamentului poate reori­enta dezvoltarea copilului și îi poate ajuta pe toți membrii unei familii să evolueze.

LECȚII‑CHEIE DIN CAPITOLUL 1

• Bebelușii caută atașamentul din naștere. Această legătură cu cei care îi îngrijesc este esențială pentru a pune bazele dezvoltării lor sociale și emoționale, precum și ale sănătății mintale de mai târziu.

• Atașamentul este bidirecțional și se formează prin prezența și implicarea îngrijitorilor în relația cu copilul, alinându‑l și ajutându‑l să se simtă important și în siguranță.

• Nu este niciodată prea târziu să identificăm și să rezolvăm pro­blemele legate de atașament. Deși o mare parte din cercetările privind atașamentul vorbesc despre importanța primului an de viață, nu încetăm să căutăm atașamentul și legăturile cu ceilalți odată ce această perioadă se încheie. Putem restabili legătura pierdută cu copilul nostru prin intermediul unor interacțiuni po­zitive și semnificative, prin care să ne arătăm atenția, grija și dragostea.

Cumpără cartea:

Susţine citeste-ma.ro:

---

Fotografie reprezentativă: Erik Mclean / Unsplash