citeste-ma.ro și Editura Trei vă oferă un fragment dintr-o carte recent apărută în colecția FilosoFii Agora: „Cum să gândești ca Socrate” de Donald J. Robertson. Traducere de Adina Avramescu.
Cum putem folosi în viața de zi cu zi învățăturile celui mai mare filosof al Antichității?
Socrate este filosoful prin excelență, sursa întregii tradiții filosofice occidentale, dar și părintele spiritual al stoicilor. Și-a trăit viața învățându-i pe oamenii simpli din Atena cum să gândească înțelept și cum să ia decizii bune. Cartea de față este prima care aplică ideile lui Socrate pentru lumea contemporană, oferind un ghid clar și util pentru oricine e dispus să ia distanță și să-și reevalueze opiniile și credințele. Donald J. Robertson ne poartă înapoi în Atena antică, istorisind povestea captivantă a unui filosof care a respins plăcerile materiale și a rămas fidel convingerilor sale, chiar dacă asta l-a costat viața.
Specializat în terapia cognitiv-comportamentală, autorul arată cum principiile moderne ale psihologiei bazate pe dovezi se întâlnesc cu filosofia lui Socrate și cum gândirea acestuia ne poate inspira și ajuta să trecem peste temeri și indecizii, dar și să confruntăm gândurile iraționale – ale noastre sau ale influencerilor, acești sofiști ai zilelor noastre.
Donald J. Robertson, scriitor și psihoterapeut de origine scoțiană, combină într-un mod surprinzător vechile idei ale filosofilor greci cu terapia cognitiv-comportamentală.
Donald J. Robertson este scriitor și psihoterapeut cognitiv-comportamental. S-a născut în Scoția, iar după ce a locuit în Anglia și a lucrat mulți ani la Londra, a emigrat în Canada, stabilindu-se în Quebec. Robertson studiază filosofia antică (în special stoicismul), pe care o aplică în munca sa de cabinet. Este unul dintre membrii fondatori ai organizației nonprofit Modern Stoicism, dar și președintele ONG-ului Plato’s Academy Centre din Grecia. Robertson a mai fost tradus în limba română cu următoarele titluri: Cum să gândești ca un împărat roman, Stoicismul și arta de a trăi fericit, precum și Marcus Aurelius. Împăratul stoic.
FRAGMENT
Cel mai înțelept om în viață
Într‑o dimineață de primăvară, în drumul său spre Agora, Socrate, aflat acum la vârsta de treizeci de ani, a observat un grup de băieți care jucau arșice pe o alee îngustă. Dintr‑odată, cel mai mic dintre ei a sărit în sus și a strigat „pungaș mizerabil!“ la unul dintre tovarășii săi de joacă. După o ceartă scurtă, ei și‑au reluat jocul. Chiar în momentul în care băiețașului care strigase îi venise rândul, o căruță trasă de doi boi s‑a ivit de după colț și s‑a îndreptat huruind spre copii. Aceștia s‑au împrăștiat, cu excepția acestui flăcăiaș, care era atât de hotărât să câștige jocul încât a refuzat să se urnească din loc. El a ridicat mâna cu intenția de a opri căruța, dar căruțașul nu l‑a luat în seamă. Furios, băiatul s‑a aruncat înaintea copitelor boilor care înaintau. Căruțașul a urlat plin de mânie, dar a fost nevoit să‑și oprească brusc căruța.
Oricine putea să vadă că acest băiat era neînfricat până la limita nesăbuinței. El avea ceea ce grecii numesc philotimia — o pasiune pentru victorie, onoare și faimă. Un asemenea copil era predestinat fie pentru lucruri mărețe, fie pentru catastrofe. Socrate l‑a întrebat încet pe unul dintre tovarășii săi de joacă: „Cine este copilul ăsta și cum îl cheamă pe tatăl lui?“ „Tatăl lui a murit în război, iar acum crește în casa lui Pericle; ei îi spun Alcibiade“, s‑a auzit răspunsul
Cu aproape un deceniu în urmă, Aspasia, împreună cu tatăl ei și cu familia lor extinsă, călătoriseră cu corabia din patria lor, Ionia. La scurtă vreme după sosire, nepoata ei, care trăia în Atena, a dat naștere unui băiat. Acesta a fost botezat Alcibiade după bunicul lui, cumnatul Aspasiei, un nobil atenian care trăise în exil. Familia l‑a pierdut însă pe Alcibiade cel Bătrân. Apoi, fiul său, Cleinias, la doar treizeci de ani, a fost ucis în Bătălia de la Coroneia, pe când lupta împotriva beoțienilor. La vârsta de patru ani, copilul devenit orfan de tată a fost luat în casa celui mai bun prieten al tatălui său, Pericle, care a devenit tutorele lui legal. Pericle a divorțat mai târziu de prima sa soție, iar Aspasia s‑a mutat la el, devenind consoarta lui și în cele din urmă a doua soție a lui. Pericle și Aspasia l‑au crescut pe nepotul acesteia ca pe propriul lor fiu.
În anii care au urmat, Socrate avea să fie martor la cum întreaga Atenă a devenit fascinată de fiul lui Cleinias. Aspasia, mătușa de‑a doua a băiatului, a fost ca o mamă vitregă pentru el și, inevitabil, s‑a ocupat de educația lui. Când băiatul a ajuns la vârsta adolescenței, Socrate a început să‑l vadă în compania unor intelectuali atenieni importanți.
La maturitate, Alcibiade și‑a păstrat înfățișarea plăcută din tinerețe, pentru care a devenit faimos în întreaga Grecie. Mai târziu în viață, la fel ca alți nobili, el a purtat părul lung — un simbol al statutului, deoarece săracii considerau că era mult mai practic să și‑l taie scurt. Suferea de dislalie, motiv pentru care pronunța litera rho ca și cum era lambda — astfel că în loc de „Socrate“, el spunea Soklate. Dificultatea sa de vorbire era considerată încântătoare, tocmai pentru că, în ochii multora, părea să fie singura sa imperfecțiune. Socrate nu îl aborda pe băiat, deși ei se aflau adesea în aceeași companie. Cei doi rareori schimbau câteva cuvinte. În schimb, filosoful asculta cu interes cum Alcibiade se contrazicea cu prietenii săi și chiar cu învățătorii săi. Ceilalți atenieni îl tratau pe Alcibiade ca pe o celebritate. Ei se adunau în jurul lui și discutau despre el. Îl iubeau, îl răsfățau și îl acopereau cu laude. Putea fi nesăbuit și arogant, dar era de asemenea carismatic, inteligent, curajos — un lider înnăscut.
Numele strămoșilor iluștri ai lui Alcibiade erau pe buzele tuturor celor pe care îi întâlnea. Membrii familiei din partea tatălui erau nobili, din clanul Salaminioi, care se trăgea din eroul legendar Ajax. Alcmeonizii, clanul mamei lui, erau una dintre cele mai bogate și mai puternice dinastii ale Greciei antice. Prin ei, Alcibiade susținea că descinde din Nestor, regele legendar al Pylosului, care, asemenea lui Ajax, a fost imortalizat în Iliada și Odiseea lui Homer. În secolul al VI‑lea, câțiva dintre alcmeonizi au jucat un rol crucial în alungarea ultimului tiran care a condus Atena. (Prin „tiran“, grecii înțelegeau un unic conducător care se afla deasupra legii, asemenea unui dictator sau monarh absolut.) Cleisthenes, unul dintre alcmeonizi, a înființat democrația ateniană, pentru care cetatea a devenit de atunci faimoasă. În ciuda sângelui nobil și al averii lor imense, așadar, Pericle și alți alcmeonizi au rămas personaje importante în facțiunea democrată, care căuta să păstreze puterea în mâinile poporului. Despre Alcibiade, care s‑a născut în același clan nobil și devenise de atunci pupilul lui Pericle, se credea că îi va călca pe urme acestuia.
Pericle a fost unul dintre primii populiști, a cărui putere excepțională s‑a datorat, în mod ironic, promisiunii sale că va oferi oamenilor de rând mai mult control asupra guvernării orașului lor. Cetățenii atenieni îl iubeau și îl considerau liderul lor. În vreme ce tiranii politici impuneau ascultare prin amenințări violente, Pericle a exercitat o autoritate aproape la fel de mare, dar cu sprijinul necondiționat al cetățenilor săi. El a fost de asemenea un maestru al diplomației internaționale. Pe întreg cuprinsul imperiului lor din ce în ce mai mare, el era respectat pentru că spunea că Atena își făcea aliați nu primind beneficii, ci atribuindu‑le altora. Măsurile sale trebuiau să fie supuse la vot, la fel ca ale oricărei alte persoane, dar își impunea aproape întotdeauna voința. Cel mai mare orator politic al epocii sale, el avea Adunarea la degetul său mic.
În vreme ce Pericle își construise autoritatea pe parcursul mai multor decenii, Alcibiade, dorind cu ardoare să‑și depășească tutorele, a cultivat controversa ca o scurtătură către faimă. Odată, pe când învăța să se lupte corp la corp, el și‑a înfipt dinții într‑un adversar care era pe punctul de a‑l învinge. Băiatul a strigat la el: „Muști ca o fată!“ Alcibiade s‑a ridicat și a răspuns fără jenă: „Nu, ca un leu!“ Această scenă a devenit legendară. În anii care au urmat, Alcibiade avea să fie comparat adesea cu un leu. Dacă Pericle a fost conducătorul unui mare imperiu, atunci pupilul său semăna cu un prințișor imperial. Toți atenienii voiau ca Alcibiade să fie următorul Pericle sau chiar mai mare decât acesta.
La vârsta de aproape douăzeci de ani, pe când se pregătea pentru o carieră militară, Alcibiade a început să caute un mentor care să poată să‑l instruiască pentru a deveni următorul mare lider al Atenei. Aceasta nu era o sarcină pentru cineva cu inima slabă. În urmă cu câțiva ani, el îi ceruse unui învățător o carte despre scrierile lui Homer. Când a bâiguit că nu are niciuna de dat, omul a primit un pumn în nas — alți potențiali tutori nu s‑au putut măsura nici ei cu adolescentul. La fel ca mulți tineri atenieni, Alcibiade îl idolatriza pe Ahile, eroul homeric tragic al cărui tată îl îndemnase „să fie întotdeauna cel mai bun și să‑i depășească pe toți ceilalți“ Ahile, potrivit legendei, fusese instruit de Chiron, cel mai înțelept dintre centauri. Alcibiade voia să fie educat doar de cel mai înțelept dintre greci.
De când Anaxagora plecase în exil, cu două decenii în urmă, renumitul orator Protagoras din Abdera devenise cel mai de încredere sfătuitor politic și mesager al lui Pericle. Protagoras a fost prima persoană care a adoptat titlul de sofist, însemnând expert sau înțelept. El evitase greșeala lui Anaxagora care a avansat teorii despre corpurile celeste și a fost acuzat de impietate, insistând că asemenea lucruri nu pot fi cunoscute. În schimb, el s‑a specializat în a preda retorica, virtutea și perfecționarea generală a caracterului oamenilor. Cuvântul sofisticare vine de la sofiști, și asta se ofereau ei să împărtășească tinerilor ambițioși din familiile grecești bogate, alături de abilitatea de a vorbi convingător la tribunal și în fața Adunării. Pentru o suită de prelegeri, Protagoras cerea o sută de mine, mai mult decât putea să câștige un meșteșugar precum Socrate în toată viața sa. În ciuda unor asemenea onorarii exorbitante, el devenise o celebritate și atrăsese mulți adepți devotați, inclusiv ucenici, dornici să devină ei înșiși sofiști.
Întors de la Delfi, și încă nedumerit de verdictul oracolului, Socrate a pornit în căutarea unui înțelept. Nu putea să existe un candidat mai bun decât Protagoras, ai cărui adepți susțineau că era cel mai înțelept om în viață. Timp de mai mulți ani, marele sofist fusese plecat cu o misiune politică în Magna Graecia (sudul Italiei). Când Socrate a auzit de întoarcerea lui, s‑a dus imediat la casa lui Callias, un faimos patron al intelectualilor, cu care locuia Protagoras.
Prietenii lui Socrate îl admiraseră întotdeauna pentru perspicacitatea lui filosofică, deși, dincolo de acest mic cerc, el a rămas, în general, necunoscut. Acum, că vestea despre verdictul oracolului se răspândise, în ciuda originii sale relativ umile, numele său a început să ajungă la urechile celor mai renumiți intelectuali ai Atenei și ale învățăceilor lor de elită. Cu toate acestea, când a ajuns la vila lui Callias, portarul nu l‑a recunoscut și a refuzat la început să îl lase pe acest nimeni să intre. El s‑a răzgândit când Socrate a sugerat că are un prieten care dorea să plătească pentru serviciile de meditator ale lui Protagoras.
Socrate a intrat în cele din urmă și l‑a găsit pe marele orator îmbrăcat în robă stacojie, plimbându‑se cu pași mărunți prin grădina luxuriantă a lui Callias. Câțiva învățăcei sofiști străini și un grup de tineri atenieni de vază umblau în urma lui Protagoras, sorbindu‑i fiecare cuvânt. Printre ei se aflau fiii lui Pericle, Paralos și Xantippos, porecliți „capete seci“ de către cei care îi considerau înceți la minte. Când Socrate l‑a văzut pe Protagoras urmat îndeaproape de învățăceii săi, și‑a adus aminte de un dans cu o coregrafie frumoasă în care apăreau admiratori ai lui Orfeu vrăjiți de vocea sa. Ca o încununare a toate, a sosit Alcibiade, însoțit de un nobil bogat numit Critias, mai mare decât el cu zece ani, care îl invitase să‑l audă pe Protagoras vorbind și, probabil, să devină învățăcelul acestuia.
În colecția FilosoFII au mai apărut:
Ilaria Gaspari, Viața secretă a emoțiilor
Saul Perlmutter, John Campbell, Robert MacCoun, Gândirea mileniului trei. Cum să găsești sens într-o lume fără sens
Michel Foucault, Istoria sexualității, vol. 1: Voința de a ști
A.C. Grayling, Filosofie și viață. Marile întrebări despre cum să trăim
Hanno Sauer, Inventarea binelui și răului. Istoria culturală a moralității
Cristian Iftode, Mintea de pe urmă. Breviar de filosofie practică
Theodor Paleologu, Patologiile puterii. Gândurile unui convalescent
Cătălin Partenie, Androginul. Despre suflet și cetate
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Henrik Dønnestad / Unsplash
scrie un comentariu