Cartea caselor (Il libro delle case, 2021; Humanitas Fiction, 2022) de Andrea Bajani, roman finalist la premiile Strega și Campiello, nominalizat de Corriere della Sera în top 10 cele mai bune cărți ale anului 2021, cucerește cititorii din nenumărate țări printr-o structură neobișnuită, spunând însă o poveste vie și universală.
Trebuie amintit că Andrea Bajani, născut în 1975, este unul dintre cei mai apreciați scriitori ai Italiei, iar romanele sale au câștigat numeroase premii de-a lungul anilor. Cartea caselor este astfel cartea unui scriitor care și-a cucerit propriul Everest, ajungând aproape de vârf cu un roman care dovedește că întotdeauna literatura poate lua o nouă formă, poate spune o poveste într-un fel în care nu a mai fost spus vreodată.
Romanul apărut recent la Editura Humanitas Fiction are în centrul său povestea vieții celui numit, prin convenție, „Io” (n.r. – „eu”), alături de Mamă, Tată, Bunică, Soră, Țestoasă și, mai târziu, Soție și Fetiță. De data aceasta însă, nu protagoniștii vorbesc sau, mai bine zis, protagoniștii sunt chiar casele în care Io locuiește de-a lungul vieții sale, de la naștere și până în prezent. Casele sunt cele care vorbesc, pereții și mobilele sunt martorii fiecărei întâmplări, obiectele adună în ele amintiri, cuvinte, umbre și emoții.
Pe coperta a IV-a a cărții, scriitorul Mircea Cărtărescu mărturisește: „Una dintre cele mai mai artistice, mai limpezi și mai memorabile cărți pe care le-am citit în ultima vreme este Cartea caselor, romanul cunoscutului scriitor italian Andrea Bajani. Nu știi ce să admiri mai întâi la lectura acestei scrieri: precizia chirurgicală a frazelor, descripțiile amănunțite ale zonelor citadine și-ale numeroaselor case în care-a locuit Io, personajul central, finețea și empatia cu care autorul înfățișează psihodramele ce se petrec în crustele de calcar, oțel și lemn ale caselor, poezia intensă ce luminează din loc în loc austeritatea cărții”. Casele sunt cele care păstrează în ele memoria faptelor, în locuințele lui Io se închid adevăruri și șoapte, amintiri teribile sau fragmente de bucurie.
Casele lui Io traversează toate vârstele sale: Casa de la subsol (1976), Casă cu radiator (1998), Casă de Familie (2009), Casă a adulterului (1994), Ultima casă de Poet (1962) și nenumărate alte locuințe, încăperi, apartamente, case care înregistrează și istoria unei țări, care văd, ascund sau dezvăluie evenimente pe lângă care nu se poate trece cu vederea: descoperirea cadavrului lui Pier Paolo Pasolini în 1975 sau uciderea politicianului Aldo Moro în 1978 de către Brigăzile Roșii:
„Prizonierul nu știe în ce loc se situează casa lui. Știe doar că sfârșește acolo, că lumea lui se termină în spațiul acela.
Nu știe că dincolo de fereastră se află parcul unei vile părăsite; nu știe că arborii freamătă deasupra Romei, că, între timp, a început primăvara.
Nu știe ale cui sunt călcâiele pe care le aude izbind la etajul de deasupra, dar le cunoaște fiecare vibrație.
Nu știe că locuința lui se află într-o altă casă, care este la rândul ei într-un bloc, care se află înăuntrul unei alte case mai mari, care e Italia”.
Îi urmărim îndeaproape viața lui Io, îi regăsim primele zile în care învață să meargă în întunecimea casei de la subsol, vom zări miracolul întâlnirii dintre el și Țestoasă, vom fi martorii primelor efuziuni ale dragostei, îi vom vedea fricile în fața unui Tată violent, îi vom întâlni iubirea pentru Fetiță, pentru Soție, apoi însingurarea în inima unor case din care cele două lipsesc.
Astfel, romanul nu traversează doar istoria personală a vieții lui Io, ci și istoria întregii Italii, marcând transformarea fie prin evenimentele care au zguduit țara, fie prin schimbarea interioarelor și exterioarelor (cimentul câștigă teren, construcțiile se înmulțesc, vegetația se retrage odată cu trecerea anilor).
Obiectivitatea chirurgicală și minuțiozitatea detaliilor reușesc să ducă la un val neobișnuit de emoții. Precizia descrierilor revarsă, pe neașteptate, povestea fragilității însăși, a trecerii timpului, a uluirii, a dezamăgirii și a extazului deopotrivă:
„În felul acesta strada a început să facă presupuneri, să descrie spațiul acela, să facă din Tată un temnicer fără chei. În acel moment strada a reînceput să simtă compasiune, să-l privească pe Io din spatele ferestrei cu resemnare, amestecând nimicul pe care îl știa cu regretul.
A spune ceva în plus ar fi retorică patetică și culoare. De adăugat numai că acea compasiune pe care Io o simțea venindu-i din stradă și ajungând la el dincolo de geam au fost gratiile puse închisorii.”
sau
„Fiecare bilețel poartă scrisul unei alte zile. Are culoarea lui și intensitatea mai mult sau mai puțin vie a cernelii.
Io așază frazele una peste alta, le pune într-o cutiuță de carton. O va lăsa probabil în Casă, înainte să plece pentru totdeauna. O vor găsi chiriașii care vor urma, sau muncitorii care vor curăța spațiul ca să văruiască.
O vor deschide și vor simți câtă viață e închisă în ceea ce moare.”
Andrea Bajani scrie cu siguranța celui care pătrunde în straturile ascunse ale imaginației, dând la o parte nivel după nivel, înaintând cu siguranța celui care știe că romanul său are forța unui tren de mare viteză. Cartea caselor e o descoperire, e o plăcere pură a lecturii, iar cititorii care se încumetă trebuie să știe că, deși e un roman care le solicită atenția deplină, răsplata le va fi pe măsură.
Andrea Bajani, „Cartea caselor”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2022, traducere: Mihai Banciu, nr. pagini: 256
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Davide Cantelli / Unsplash
scrie un comentariu