Aseară, pe terasa de la Humanitas Kretzulescu, am fost întâmpinat cu un pahar de vin roşu. Rânduri de scaune stânga, dreapta, cu ambasadorul Irlandei în lateral-centru. A vorbit Excelenţa Sa. Un discurs aerisit, în română, din care am aflat (ruşine mie, abia acum) că Joyce s-a născut în aceeaşi zi cu mine, doar că înaintea mea cu 99 de ani. Am mai aflat şi despre Bloomsday (16 iunie), ca având originea în ziua în care se petrece acţiunea din „Ulise” (16 iunie 1904) şi în numele personajului principal, Leopold Bloom, despre faptul că Joyce nu era deloc încântat de Roma (şi eu care mă gândeam să dau o tură), dar şi despre faptul că drepturile asupra scrierilor irlandezului au ieşit de sub „patronajul” familiei, aşa că oricine se poate apuca să-l traducă şi să-l publice. Denisa Comănescu a făcut o introducere frumoasă operei lui Joyce şi i-a invitat la cuvânt pe cei trei invitaţi. În ordinea în care au preluat microfonul: Radu Paraschivescu, Antoaneta Ralian şi Gabriel Liiceanu.
Am văzut trei invitaţi emoţionaţi, dar care au reuşit să mă convingă că ar cam fi timpul să nu-l mai ocolesc pe Joyce. Radu Paraschivescu, savuros ca-ntotdeauna, dar puţin afectat (părerea mea) de moment/invitaţi/cadru. Antoaneta Ralian, pe care o sorb la fiecare apariţie publică, n-a vorbit decât foarte puţin, pentru că nu se simţea prea bine. M-a emoţionat teribil s-o văd cum îşi umezea buzele cu limba şi cum i se închideau ochii de oboseală. Se chinuia să rămână acolo, ştiam asta, i-a venit chiar să plângă atunci când şi-a justificat concizia, dar am apreciat că a ţinut să fie prezentă la lansarea comună a trei „produse” marca Joyce: două cărţi (Portret al artistului la tinereţe, traducerea sa, şi Oameni din Dublin, traducător Radu Paraschivescu) plus un audiobook în lectura lui Gabriel Liiceanu (Cei morţi). Cel din urmă a făcut o paralelă cu Heidegger (pe care l-a predat la facultate) şi a vorbit despre somnul în care obişnuim să trăim. Somn, în sensul de a face ceea ce se face în mod comun. Te căsătoreşti pentru că aşa face lumea, te trezeşti pentru că aşa face lumea, te… etc. Şi a povestit Gabriel Liiceanu despre trei nuvele, cele mai bune după părerea sa: Cei morţi, de Joyce, Moartea lui Ivan Ilici (Tolstoi) şi Metamorfoza (Kafka), legate prin firul subţire al momentului din viaţă în care realizăm ce este autentic şi ce nu. Mi-a plăcut acest Liiceanu. Şi nu-i de la vin, dar chiar a fost drăguţ evenimentul.
scrie un comentariu