Tudor Crețu a semnat volume de poeme şi proză incitante, a obţinut premii literare încă de la debut, a fost prezent în reviste de cultură de vârf, are un doctorat emblematic, vizionar, este director al bibliotecii din Timişoara şi, în fine, ajunge o prezenţă vizibilă, benefică în animaţia noastră culturală, pornind de la „marginea de lux” a României, cum se teme că ar putea deveni Timişoara, până dincolo de „maluri”, de limite culturale şi teritoriale. Aş spune că şi dincolo de statutul şi formula textului, ţesăturii scripturale, de diverse încetăţeniri, osificări ale scriiturii sau receptării actuale, nu întâmplător luate în răspăr prin volumele sale (neconvenţionale).
Volumul Maluri, Editura Vellant, 2023, prezentat de autorul însuşi (grav, dar şi jucăuş teoretician), ca „tradițional” în structură (a se vedea ghilimelele buclucaşe), este mai întâi o carte cu implozie, una urmată însă, pe parcursul narativ, de explozie. Intră între coperte o arie lingvistică autentică, o oralitate acut bănăţeană care strânge, unifică traseul personajului principal, ins purtat de durere în propriul corp şi (în) minte, dar şi în stilul de viaţă, combinaţie de real şi fantasmă, vis, obsesie, halucinaţie şi amintiri truditoare, demonstrative, toate într-o sincronizare explozivă, iradiantă.
În plus există şi dublarea de sens, pornind chiar de la titlu. Malurile sunt figurate la propriu în satul de origine, unde se plasează planul amintirilor, al copilăriei sau retragerilor lui Edi Cristea, acum scriitor şi director la Casa de Cultură orăşenească. Aceleaşi maluri, însă, fac să curgă într-o direcţie râul evenimentelor într-un ritm împletit, urmat de rupturi sau alerteţe, ca şi cum istoricul „descreşterii” statu(tu)lui central al Ministrului, poreclit aşa din copilărie, etalează şi demonstrează degradarea omului captiv în propria durere până la risipirea minţii.
Într-o proză mozaicată, cu extrem de multe scene de scindare, pliate pe mecanismul uman schizoid, Tudor Creţu experimentează o sincronizare a locului, de la cel amplu, oraşul sau satul, la spaţiile mici. Toate sunt bine fixate, primele cu un spirit al locului funcţional, şi în stil, dar şi în spaţiile reduse, cabinete medicale, ecranul tv sau calculatorul, o gospodărie ţărănească, un interior de biserică sau de cămin cultural, etc. Şi numitele „maluri” au seducţia dată de amintirile din copilărie, reconfortante un timp, la fel ca toate contactele cu prietenii din copilărie în ipostazele lor actuale, cum o face şi copilul inocenţei şi pelticelii lumii raţionale, Iliuţă.
Dar malurile sunt, cum şi anunţă vocea auctorială, înşelătoare, au putere ucigaşă. Toate locurile şi oamenii, prezentate neutru, din perspectiva personajului, apar „hibrizate” de stările lui haotice. Scindarea personajului se traduce prin segmentarea tot mai asiduă a momentelor narate, drumurile la doctori, vindecători, preoţi, vrăjitoare, acatistele sau blestemele, leacurile, procedurile de exorcizare extrem de atent redate, rugăciunile şi momentele burleşti, chiar şi cele de durere. Se succed scene burleşti, fie la medicii specialişti, fie la orice persoană cu pretenţii vindecătoare, preot, Maestru, bătrână exorcistă, etc., într-o satiră a vremurilor în care omul, singur în durerea, apoi în nebunia lui, încearcă alternative la medicina tradiţională în formule de-a dreptul groteşti, tot nefuncţionale.
Se instalează un traseu haotic, uneori cu momente de absurd. Momentele parcurse se succed schizoid, ochiul deja deformat a lui Edi Cristea străbate locurile, amintirile şi întâmplarea însoţit de durere, imposibil de diagnosticat şi tratat. Întâlneşte specialişti, oameni simpli, merge în casa părintească, se duce la pescuit sau la maluri cu prietenii din copilărie. Facerea unei undiţe, vizitarea prietenei bunicii, reîntregirea unor momente vechi ca scăldatul, satul în întregul lui traduc o întoarcere la origini, în final răsturnată, când trupul gol al directorului Casei de Cultură, scriitor local, va fi înghiţit de mâl ca în propria durere.
Suferind deja de excitare sexuală, cuplată cu nevoia de ejaculare, Edi Cristea rămâne tot mai singur între semeni, mai derutat, trăind, a se vedea şi scindarea de textură (o reuşită a romanului), momentele de durere printre elementele de decor, în birou, în faţa vreunui medic sau vindecător, a unor amici sau a femeilor iubite. Se adaugă multe crâmpeie de memorie recentă sau veche, interlocutori în tuşe caricaturale, alături de proiecţii şi viziuni tot mai nebune, adevărate halucinaţii.
O sincronizare a planurilor, la începutul declanşării demersurilor personajului, este strunită de senzaţiile corporale dureroase peste amintiri, vederi deformate, etc. O mostră de sincronizare a mai multor planuri este şi scena disputei de la tv dintre Edi Cristea, Cercetătoare, fostă iubită, şi un Aitist, peste replici şi gesturi făcându-şi loc portretul grotesc, discursul satiric la şablon, satira, de fapt, a emisiunilor de tortură actuală de la diverse televiziuni. Portretul unei moderatoare, din perspectiva lui Edi Cristea, se infiltrează măiestrit în momentul dialogului televizat:
„Moderatoarea aducea a pui de văran. Fruntea îi era bombată, ochii mici. Părul i se retrăgea spre creştetul capului, se evapora. Ochelarii îi erau subţiri. Nişte firicele, acolo, de metal. Braţele se pierdeau printre riduri…”
De fapt, se etalează o adevărată galerie de portrete, mai ales ale iubitelor, majoritatea groteşti, din unghi neapărat ironic, demonstrative în melanjul texturii ca şi proverbele sau blestemele, toate conturând o lume alunecoasă, rece ca durerea „albă” a personajului. Trebuie menţionat că chipurile sunt totdeauna strecurate în mozaicul de realitate, iluzie, amintire, ceea ce face din naraţie una bulversa(n)tă, asemenea durerile infiltrate în orice situaţie de alăturare sau, simplu, vedere sau amintire a unei femei. Dovadă că şi în ipostaza ultimă, de om al străzii aproape, reuşeşte să seducă o avocată, a cărei ţinută, vestimentară şi comportamentală, îl excită. Problema e una de stimul feminin, la care Edi Cristea nu poate reacţiona altfel decât haotic, reacţie a corpului, dar şi a minţii, până la autoîngropare de viu în malul buclucaş.
În căutarea vinovatului de farmece, după ce medicii nu au putut stabili un diagnostic, urmează periplul personajului în lumea paranormalului, unul divers. Totuşi, Edi Cristea îşi va scinda momentele de durere cu cele de memorie şi viziuni strâmbe, de proiecţii halucinante şi revelaţii răsturnate odată cu numărătoarea iubitelor, femei care măresc starea de singurătate şi derută a personajului. De altfel, scene de amor şi omor sunt prezentate schizoid, o dezvirginare e retrăită, ca multe momente sexuale, din viziuni dispersate şi elemente de decor real, peste care se plachează viziuni anamorfotice, decapitări, omor, îngropare, sex hulpav, etc. Dar lupta lui Edi se reduce la fantoma femeii în genere. Junghiurile şi erecţiile o iau după asemenea fantasme, cum e cea, remarcabilă, a Murei, în care nu ştii ce e mai tare, luarea capului, blestemul sau uciderea iluzorie. E clar că scriitura sincronizează cel puţin trei unghiuri, care se pliază pe mecanismul disfuncţional al trăirii-amintirii-proiecţiei, cu blestemele la îndemână, foarte bine punctate şi plasate în pagină.
Momentele au, adesea, autonomie şi suculenţă. Mai ales cele din cabinetele medicale sau de la diverşi exorcişti amatori sunt de o hilaritate pe care dialogul, portretul şi cadrul o punctează cu ascuţime. Chiar şi momentul lansării de carte e de un burlesc deplin. Dar savoarea multor pasaje vine din prezenţa unor momente tipice, cum e cel al lupilor la oi, cât şi a peisajului, tot a celui rural cu deosebire, dar şi din dialog, unul autentic până şi în graiul folosit:
„Pe drum înspre birt se înjurară mai mult între ei. Zăceau pe băncile de sub teiul strâmb, seară de seară. Bărbaţi nebărbieriţi, cu palmele crăpate, săraci mai toţi, lipiţi. Adiţă puse şi el capăt zilei şi intră-n bucătărioara de vară, o încăpere scundă din scânduri văruite. Se aşeză pe butuc şi îşi puse o răchie. Şapca şi-o agăţă de genunchi. Îndepărtă capacul de pe oala verde şi rupse un dărab de pâine. Răzui insistent ultimele rămăşiţe de fasole. Asta-i era, de ceva vreme, cina: lua cu pâinea ce rămânea de la prânz, curăţa, practic, blidele.
Rebegitul:
– O jumică-ţi beau şi n-am nimica!
– Asta, io n-o mai cred, se răţoi Pătru.
– Nici io, se băgă Miţă.
– Daţi voi marfa şi io o rezolv! Acu-acu! Ia zi, Vicule, nu duce băiatu o…
– Şi azi o dovedit, cum nu, una. Mai pe şestache aşa, da o dovedit-o.
Rebegitul privi victorios în jur.
Miţă:
– Şi io duc una la zi. Lucru, mânc, beau câta, mă culc, iar mai bag, da nu aşa, hodoronc-tronc!
Rebegitul râgâi.
– Ia du-te, Vicule, şi-adu un „obuz”. La mine zi să-l treacă pe caiet!
– Cal de povară, ce-s io, hamal?
– Du-te mă, putrezi-ţi-ar oscioru, şi adu!
Râgâi din nou. Vicu se ridică ofticat şi se-ndreptă spre uşa bodegii. În nici două minute, se-ntoarse cu o sticlă de jumătate. O lăsă pe masă şi plecă.”
De remarcat că spiritul locului e deasupra oricărei nostalgii în asemenea pasaje, fie şi cele de pescuit, băut, scăldat, demonstraţie că autorul, în ciuda neutralităţii benefice textului, coboară adânc în propriile amintiri. Poate şi numele prietenilor din copilărie (cu viaţa bine desfăşurată în roman), versus porecle cu haz şi necaz, sunt o mostră de apartenenţă la loc-locuire-fiinţare; ca şi graiul bănăţean. În ce priveşte blestemele, s-ar putea face o listă memorabilă cu ele, sunt, însă, toate, înglobate unei acute senzaţii de incantaţie. Astfel, o scenă de exorcism din partea unei figuri de… bătrână a satului, vindecătoare, este memorabilă prin atenţia la cel mai mărunt detaliu, gestică a lecuirii, infiltrat în descântec şi blestem, totodată:
„Arginta rupse primul spin de pe ramura uscată de salcâm şi agăţă un fir din foştomoc. Începu să bâiguie, să-l răsucească.
– Aici – şi îl înfipse într-un bureţel – nisip să numeri, ace de arici! (…)
Picioru să-i fie dalb osişoru. Răsucea beţigaşul între palme, ca şi când ar fi încercat să-l aprindă. El îi curat acuma, taman ca un miel. Osul albeşte, apa-l spală, taman ca pe peşte. Edi (…), Edi îi curat acuma. Eşi şi te du!
Puse beţişorul pe masă. Lângă, îl aşeză pe următorul şi îl tăie la aceeaşi dimensiune. Cuţitul crestă şi cuvertura. Tăblia, dedesubt, era maronie.
– Tu ca ăstalalt… Palmele – frecă între ele şi al doilea beţigaş – i se încingeau. Căldura-i urca încet în corp. Nici sub piatră de râu să nu-ţi afli locu. Nici sub obrocu… Apucă beşişorul cu dreapta şi începu să-l frământe. Ca fusu te-nvârt, loc să-ţi faci în smârc de baltă seacă. Buricele degetelor o usturau. Unghiile-i albeau. Din măduvă să i te scurgi, din os să te duci, din carne să-i fugi, din piele şi de sub ea şi din firu de păr.”
Nu este singurul descântec-blestem întru lecuirea de diavol, mai ales că chiar Edi Cristea încearcă o aşa trebuşoară la altarul improvizat. Doar că burlescul învinge tradiţia (de felul bătrânei exorciste), ca în proiecţiile vizuale, marca Edi Cristea, ale cărui „spovedanii” despre durere aduc o textură scindată şi multiplă în înţelesuri. Halucinaţiile, comportamentul personajului central, cu straturi de memorie amestecate în senzaţii de coşmar, în obsesii şi blesteme sau rugăciune, sunt segmentate din ce în ce mai alert narativ, dar tonul de incantaţie înghite totul într-un lamento grotesc, din care nu lipsesc nici elementele postmoderniste. Ele ascund luciditatea autorului planând peste o lume mediocră şi mâloasă.
Romanul se prezintă, în cele din urmă, ca un puzzle, din ale cărui bucăţi lectorul trebuie să refacă întregul, şi sensul, mai ales că satira actualităţilor, cum ar fi Brexitul, de pildă, se furişează în periplul personajului, unul şi memorialistic sau fantasmagoric, construcţia fiind una compusă, suprapusă din cel puţin trei straturi. Peste momente din cotidian sunt plasate amintiri, blesteme, dialoguri aberante, procese de exorcizare şi halucinaţii pure. Lumea lui Edi Cristea se destramă şi e înghiţită de mâl, mocirlă, şi cea dinăuntru. Malurile au un ochi, o adâncitură, un anume iz satanic, ultimativ, de aflat pe harta satului, dar şi în străfundul uman, asemenea celui în care fostul director s-a rătăcit pentru totdeauna.
Tudor Creţu, „Maluri”, Editura Vellant, anul publicării: 2023, nr. pagini: 320
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Margaret Polinder / Unsplash
scrie un comentariu