Suprafaţa mării reprezintă raiul pentru lumea de jos, deasupra munţilor înalţi şi deasupra văilor adânci şi pentru miile de fiinţe pe care nu le-am văzut niciodată. – Istoria apelor, Maja Lunde
După „Istoria albinelor”, Maja Lunde îşi cucereşte cititorii cu „Istoria apelor” şi trage, totodată, un semnal de alarmă asupra consecinţelor pe care acţiunile noastre din cotidian le vor avea asupra viitorului nu foarte îndepărtat.
Din 2012 şi până în 2020, scriitoarei norvegiene i-au fost publicate peste zece cărţi pentru copii şi adolescenţi, iar „Istoria albinelor” (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019) este primul roman pentru adulţi şi dă startul unei tetralogii care îşi propune să convingă cititorii de importanţa protejării resurselor naturale existente sau aproape de epuizare.
Premii importante precum Peer Gynt-prisen și Bjørnsonprisen încununează cariera de până la acest punct.
„Istoria apelor” (apărut în 2017 şi publicat la noi de Humanitas Fiction în 2020), cel de-al doilea roman din tetralogie, se bucură de o apreciere la fel de mare. Pentru cei care o îndrăgesc deja pe Lunde, trebuie ştiut că a fost publicat anul trecut în Norvegia şi cel de-al treilea roman din serie, „Calul lui Przewalski”.
Am putea spune despre „Istoria apelor” că este istoria unui loc sau că reprezintă punctul de plecare pentru a putea urmări unele dintre cele mai dezastruoase schimbări ale climei. Însă „Istoria apelor” este un roman despre vieţi care îşi pierd uneori busola pentru a o regăsi după trecerea anilor, despre relaţiile greu de gestionat cu părinţii, despre ceea ce uneori nu se poate rosti, dar se simte, în interior, mai puternic ca niciodată.
Signe, această curajoasă femeie marinar, înfruntă valurile de una singură, tot aşa cum îi înfruntă pe cei mai importanţi oameni din viaţa ei. Frumuseţea intactă a naturii nu trebuie să dispară, de fiordurile îngheţate nu trebuie să se atingă nimeni. Signe pare că preferă să piardă tot pentru a salva natura, pentru a ţine cu dinţii de misiunea pe care propriul tată nu o poate duce până la capăt şi pentru care este responsabilă, în fapt, chiar mama ei.
Relaţia cu aceasta, fără o comunicare autentică, se construieşte prin două lumi paralele, două lumi care nu par să se înţeleagă pentru că una din ele nu aude cu adevărat ce spune cealaltă. La maturitate, fiica, Signe, îşi doreşte să descifreze în cuvintele mamei ei, într-un moment de cumpănă, siguranţa copilăriei, de dinainte ca magia globului de cristal să se spargă:
„Vino acasă cu mine şi fă o baie, vino cu mine acasă şi o să umplu cada cu apă caldă şi spumă până la margine, spumă care miroase a curat, săpunul meu ţi-l dau ţie, poţi să foloseşti cât vrei, şi lasă-mă să-ţi spăl părul cu şampon Timotei, să-ţi masez scalpul îndelung şi să te frec pe spate cu peria cea aspră care îndepărtează toate celulele moarte şi îţi face pielea moale ca a unui bebeluş.”
Aproape invizibilă, un punct în ocean, Signe îşi retrăieşte întreaga viaţă pe velierul său, „Albastru”. Şi cum altfel să te simţi când lucrurile în care crezi cu atâta putere nu sunt aceleaşi în care cred şi cei pe care îi iubeşti:
„Eu nu sunt decât o cruce pe hartă, un punct pe o suprafaţă, nesemnificativă, aproape invizibilă, aşa cum suntem toţi, căci privit de la distanţă, de sus, fiecare dintre noi dispare, din spaţiu se văd doar apa, marea, norii, picăturile care îi dau viaţă pământului, Planetei Albastre, care este diferită de toate celelalte planete pe care le cunoaştem, la fel de însingurată în univers aşa cum este fiecare dintre noi jos aici.”
La capătul călătoriei sale, marea sa iubire, abandonată la începutul drumului care îi marchează întreaga viaţă, se află acolo, într-o aşteptare de zeci de ani. Unele destine continuă în vreme ce altele, întocmai ca o stâncă, se opun spargerii valurilor, înmărmuresc în timp şi-şi conservă sentimentele. Şi nu e acesta cel mai frumos fel de iubire?
Peste câteva zeci de ani, într-un viitor care a pierdut în faţa nepăsării oamenilor şi a dezvoltării lacome, oraşe întregi sunt abandonate din cauza lipsei apei potabile. Taberele de refugiaţi sunt nesigure şi dispar, încet-încet, din calea unei secete nemiloase.
David şi fiica sa, Lou, se opresc într-o astfel de tabără de refugiaţi pentru o vreme. Anna, soţia lui, şi August, încă bebeluş, sunt cei pe care îi aşteaptă acolo. Însă este o aşteptare fără sfârşit. Proviziile de apă se termină, tabăra aproape că se descompune, întocmai ca un oraş lăsat de izbelişte. Un velier, încă în stare bună, este descoperit de Lou şi de David în una dintre plimbările lor în afara taberei. O promisiune, o aşteptare care împleteşte realitatea aridă cu posibilitatea ca ploaia să înceapă în orice moment, ploaia aceea care va umple din nou canalul secat, ploaia care va duce velierul înspre valurile spumoase ale oceanului. Un final deschis care lasă loc primelor picături de apă.
Maja Lunde, „Istoria apelor”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, traducere: Ivona Berceanu, nr. pagini: 344
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Ant Rozetsky pe Unsplash
scrie un comentariu