Pe Radu Găvan poate îl ştiţi din „Exorcizat” ori din „Neverland”, cele două romane care au apărut cam la un an distanţă şi au fost prezentate pozitiv în media culturală, în special cea online. Iar dacă nu îl ştiţi, nu e nicio problemă, puteţi să-l cunoaşteţi odată cu „Diavoli fragili”, roman despre care chiar şi el spune că ar fi cel mai bun de până acum. Asta, chiar dacă debutul, „Exorcizat”, a fost nu ridicat în slăvi, dar măcar premiat (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut Mircea Ciobanu), ceea ce nu-i chiar de ici, de colo.
Impresionant la Radu Găvan a fost atât debutul, susţinut de nume consacrate, cât şi felul în care şi-a construit afirmarea de după, pe care sunt convins că nu a gândit-o neapărat ca afirmare, ci mai mult ca pe o formă de autoîncurajare a ceva ce nici măcar el nu ştia că e acolo. I-am citit interviurile şi i-am înţeles felul în care percepe scrisul, ca pe un dar care trebuie onorat, iar el tocmai asta face de la prima carte, îşi onorează darul. Acum, în „Diavoli fragili”, parcă mai mult decât oricând, mai mult decât în cele două romane deja menţionate ori decât în celelalte două cărţi/cărticele mai puţin cunoscute, „Demonul şi ploaia” şi „Amurgul unui scriitor”, colecţii de proză scurtă pe care le-a publicat doar în format electronic.
Aproape că nu ştiu de unde să apuc romanul acesta, scris fragmentar, pe mai multe voci, cu un interes clar pentru structură şi pentru tehnica scrisului, dar şi pentru devoalarea unor păreri despre scris, pe care le ghiceşti ca aparţinând lui Radu Găvan, deşi nu i le poţi atribui în totalitate. Prin intermediul unor personaje, cu rol chiar de critici literari, sunt inserate aici impresii legate de lumea literară de la noi, lume în care te afirmi numai dacă ai relaţii, fără să se ţină cont de valoarea scrisului tău.
Probabil nu se putea altfel, nu se putea ca personajul central de aici să fie altceva decât scriitor, unul care aparent scrie mediocru, dacă ar fi să te iei după critici şi vânzări. Doar că acestea din urmă, vânzările, cresc uimitor după ce una dintre cărţile sale este găsită la locul unei sinucideri şi tot felul de întâmplări negative se leagă de aceste cărţi, altfel cufundate în anonimat, întâmplări care fac din autor un personaj public. Intriga capătă accente poliţiste şi se tot intensifică până spre final, când fragmentele se leagă şi din tot universul întunecat, creat cu meticulozitate, se pot extrage mai multe semnificaţii, laolaltă cu o expiraţie lungă, de liniştire, ca şi cum tocmai ai fi fost ocolit de un pericol.
Mi-a fost clară, deseori, plăcerea pe care Radu Găvan o are pentru scriitura lui Roberto Bolano ori pentru cea a lui Haruki Murakami. A-i pune laolaltă pe cei trei ar putea părea nepotrivit, însă pe lângă faptul că Bolano este pomenit de câteva ori aici, simplitatea scriiturii şi vraja ei te fac să te gândeşti la astfel de autori. Când ajungi la final, te simţi ca învăluit într-o ceaţă ori ca şi cum abia te trezeşti dintr-un vis neclar, pe care ţi-e cam teamă să-l limpezeşti pentru că simți că e ceva dubios acolo, ceva dur, care nu vrei să facă parte din realitate.
„Unii oameni visează şi atunci când se trezesc uită ce au visat. Îşi amintesc poate vag câteva imagini disparate şi acelea ca şi când le-ar fi văzut cu coada ochiului, în felul în care ai zări o maşină care trece pe lângă tine cu viteză, o maşină din altă lume, căreia poate îi vezi culoarea sau o aripă sau un far, dar niciodată nu îi distingi adevărata formă, deşi atunci când te trezeşti ştii cumva că de fapt ai văzut-o şi undeva în tine păstrezi imaginea completă şi mai ştii că nu îţi vei aminti niciodată acea imagine, că va rămâne într-un loc străin şi întunecat în care nu vei avea acces şi unde nici nu ţi-ai dori să ajungi vreodată pentru că, dacă ai face-o, ai înnebuni.”
O să-ţi aminteşti imaginea care este deseori reluată în carte, cea a unui lac, în care intră fie un copil, fie o mamă, o să ai clar în minte o mână întinsă în semn de ajutor, precum şi o groapă din care strigă un copil, ca în romanul lui Ivan Repila, „Băiatul care a furat calul lui Attila”. Şi poate vei înţelege că, pentru adevărurile mari, trebuie să te scufunzi într-o apă ori să închizi ochii şi să schimbi dimensiunea. Cred că asta face Radu Găvan aici, ori cel puţin încearcă, schimbă dimensiunea, caută noi porţi pentru a se exprima şi pentru a da mai departe propriul fel de a trăi literatura.
Impresia mea este că „Diavoli fragili” a fost o carte care l-a consumat foarte mult, pentru că exprimă foarte multă durere. Şi nu poţi să pui în pagină atâta durere fără să o fi experimentat deja. Iar asta înseamnă că acest roman este tot un fel de exorcizare, după cum a fost, la alt nivel, şi debutul premiat al lui Radu Găvan.
După trei dintre cărţile sale, pot spune că am început să cunosc câteva ceva din lumea sa dureroasă. Dar nu pot spune că am ajuns să i-o înţeleg pe deplin. De altfel, în loc de concluzie, mi se pare utilă părerea unui aşa-zis critic literar, consemnată în „Diavoli fragili”. Pe critic îl cheamă Darius Chinta (interesant nume; alt critic este Eduard Denisovici):
„Ce importanţă are ce părere am eu despre el? Chiar credeţi că eu vă pot lumina în privinţa acestui scriitor? Dacă chiar doriţi să-l cunoaşteţi, citiţi-i cărţile. Citiţi-le pe îndelete şi îl veţi cunoaşte şi poate veţi afla câte ceva şi despre dumneavoastră. Abia atunci când, citindu-l, veţi descoperi lucruri îngropate, lucruri care poate vă vor plăcea, sau, dimpotrivă, vă vor îngrozi şi le veţi respinge, ca mai apoi, uluiţi de ce se întâmplă, să le acceptaţi, fie şi doar pe jumătate, ei bine, abia atunci veţi înţelege ce fel de scriitor este…”
Radu Găvan, „Diavoli fragili”, Editura Pandora M, anul publicării: 2017, 240 de pagini
Fotografie reprezentativă: Jessica Fadel / Unsplash (crop)
scrie un comentariu