Doamnelor şi domnilor, faceţi cunoştinţă cu Velo şi Proto, cele două animăluţe de 15 şi respectiv 180 de kilograme, angajate într-o nedreaptă luptă corp la corp, în urmă cu vreo 74 de milioane de ani.
Prăbuşirea unei dune de nisip le-a surprins încolăcite în această poziţie.
Unul – pierzător din start, altul – câştigător previzibil, unul – micuţ cât o oaie, altul – prădător feroce, descoperiţi fosilizaţi la zeci de milioane de ani de la lupta lor în deşertul Gobi.
Velo a fost găsit cu ghearele piciorului stâng înfipte în gâtul lui Proto şi cu membrele superioare îndreptate spre pieptul covârşitorului său adversar, care a rămas fixat cu fălcile în braţul drept al lui Velo.
Au fost, se pare, ca doi luptători din Vestul Sălbatic care au tras în acelaşi timp unul asupra celuilalt. Câtă poezie în această descoperire din 1971!
Ce şi-or fi spus cei doi adversari suprinşi de o forţă imposibil de înfruntat? Or fi avut timp să realizeze drama?
În orice caz, Velo, care se hrănea mai ales cu animale mici şi căruia oamenii de ştiinţă i-au spus Velociraptor mongoliensis, putea vâna bine pe întuneric şi avea vreo 2 metri şi jumătate în lungime, în timp ce Proto, alias Protoceratops andrewsi, îndesa cele 180 de kilograme în doar 1,8 metri. Proto avea şi un guler osos, care-l ajuta ori la împerechere, ori pentru a se deosebi de ceilalţi.
Velo şi Proto sunt numai doi dintre eroii extraordinarului atlas publicat de Humanitas junior în anul de graţie 2017, cu caractere Gill Sans şi Mrs Green, tipărit în China, cu ilustraţii care au fost realizate în peniţă şi cerneală şi au fost colorate digital. Să fi luptat cei doi tocmai pentru că au ştiut că doar astfel vor rămâne ca nişte legende în istoria omenirii? Greu de crezut, nu-i aşa?
Cert este că, până la urmă, asta a fost soarta lor. Una fericită, totuşi, pentru că nu mulţi dintre cei care au populat Pământul de-a lungul timpului au ajuns eroi de atlas.
Doamnelor şi domnilor, Velo şi Proto sunt doi dintre eroii unei cărţi minunate, care spune povestea unor vremuri în care temperatura acestei planete era ceva mai ridicată decât astăzi, temperatură care permitea o viaţă un picuţ diferită. Mai bună, mai rea? Cine poate şti? În orice caz, şi atunci se impunea cel mai puternic. Dacă nu venea peste el o dună de nisip…
Morala acestui atlas, deşi, trebuie s-o spunem, numai oamenii mai caută morală într-o carte, este una pe care o ştim de când lumea: cel mare îl înghite pe cel mic. Doar că nici măcar cel mare n-are suficientă minte încât să realizeze că mereu va fi cineva mai în putere decât el.
„Dinosarium”, epoziţie de Chris Wormell şi Lily Murray, Editura Humanitas junior, 2017, traducere de Cecilia Laslo, Iustina Croitoru și Cristian Negoiță, 96 de pagini
scrie un comentariu