De mult nu mi s-a-ntâmplat să dau de o carte de poezie despre care să simt că-mi place de la primele rânduri. Gata, asta e, mi-am zis atunci când am răsfoit – și nu am mai putut lăsa din mână – al doilea volum de poezie al Denisei Ștefan, Unicorn la păscut, publicat în frumos-primăvăraticul început de an 2024 de Editura Alchimică (și scriind asta tocmai mi-am adus aminte că pe vremuri demult apuse editurile aveau bunul obicei de a menționa la finalul cărților luna și anul BT-ului/bunul de tipar).
Mai întâi că formatul relativ redus al volumelor colecției Dorsia e foarte practic plus că grafica copertei, cu reproducerea lucrării Sometimes I Think Mauve is All Right With Me a pictorului Nicolae Comănescu, este fix ce trebuie.
Mai apoi, am constatat la sfârșitul lecturii, recomandarea de pe coperta IV a fondatorului & coordonatorului colecției, Dan Sociu, nu dezamăgește în nicio privință: „Ce se simte imediat [la scrisul Denisei Ștefan, n.m.] e personalitatea, vocea”. Vocea poetică distinctă, pregnantă fără emfază, rafinat-autoironică, matură, transparent-incluzivă, care te prinde și te face să citești în mers fără să te mai poți desprinde de volum. Cel puțin așa mi s-a întâmplat mie de îndată ce am ieșit pe ușa librăriei. A trebuit să mă opresc de vreo două-trei ori ca să pot continua să citesc, cu o bucurie a descoperirii crescândă, măcar să nu dau peste oamenii din jur sau să mă împiedic tălâmb.
Fiindcă din capul locului, fără false/inutile menajamente sau pudori, poemele Unicornului (ne) spun lucrurilor pe nume, in our face – vezi de suporți să te vezi așa cum ești în lumina fin-ascuțită ca o lamă de bisturiu a realității acestei lumi greu/imposibil de tolerat:
„curând planeta se va scufunda într-o baltă de vin roșu
soarele se va urca peste noi în tramvaie ne va incinera
bărbații heterosexuali fără empatie conduc lumea
salvarea e întinsă pe burtă între noi
cineva își ține bocancul pe gâtul ei
dar nimeni nu face nimic”
De dincolo de textele Denisei Ștefan, prin masa lor coerent-analitică/palpabilă & (numai) aparent abrazivă, răzbate o vulnerabilitate rănită bine camuflată/blindată – un nou/același mal du siècle pe cât de just și profund, pe atât de fragilizant și tocmai de aceea dificil de expus percepțiilor publice altfel decât (deocamdată) printr-un perete vitrat securizat.
Muzica acompaniază neîntrerupt tot acest parcurs al autocăutării/autoafirmării, pretext de redefinire precisă & evoluție, de retrasare a limitelor de ignorat sau a blocajelor de surmontat + nevoie organică de transfigurare: „vreau să incubez muzica în mine/fiecare mișcare să aibă simfonia ei”. Referințele abundă și invită la explorare derulând un playlist personal care merită ascultat pe îndelete pentru a pătrunde atmosfera sonoră a volumului. Cello Concerto stă mărturie muzicalității & ritmicii intrinseci a textelor – nimic mai mult, nimic mai puțin, nimic mai frumos.
Temele grele/complexe/complicate ale contemporaneității dau substanță și sens volumului: capitalism, consumerism, comunități, „extramegaturbosupracosmicanarhie”, singurătate, identitate, relații intrafamiliale, boală/suferință fizică, extremism, ecologie/protecția animalelor, lgbt, parteneriat civil, you name it. Pentru toate, întru totul, expunerea e limpede/transparentă și concisă, într-un dialog continuu, lipsit de false orgolii, cu cititorul. Detaliile nu apar nici exhibate, nici supralicitate, echilibrul și luciditatea sunt liniile principale de ghidaj, astfel că textele, în calupuri bine dozate, deschid direcții de reflecție multiple și la o recitire atentă pot cauza – aviz firilor ultrasensibile – trezire de conștiință, apropiere, comunicare, chiar regăsire de sine și de tot:
„sunt
o mașinuță barbie
cu o bombă atomică în portbagaj
sunt
cât mine de mare
cât mine de mică
încerc să conduc prudent”
Denisa Ștefan își privește/relatează lumea cu acuitate și, fără să ia în calcul opțiunea facilă a resemnării, dat fiind că își aparțin reciproc = se cunosc perfect din interior, o diagnostichează cu un soi de detașare rănită, dar lipsită de resentimente ultimative, cu speranța posibilității recuperării a orice ar mai putea fi cumva recuperat/salvat din această serie interminabilă de incomprehensibilități/ratări/incompatibilități ale contemporaneității, cu o așteptare care nu mai așteaptă nimic deși speră până la capăt. Ca în delicatul superb poem închinat Mamei Univers, Mother (play God):
„tu știi că nimic nu moare, totul se transformă.
știu că totul e energie și că nu tu ai creat cruzimea,
mi-ai arătat viața din pământ și exploziile tale
mai puternice decât universul
pentru că tu ești universul
iar noi suntem aici din probabilitate.”
Nimic mai frumos, nimic mai adevărat, nimic mai fragil, nimic mai puternic.
Aproape că nu-mi mai vine să comentez altceva (deși aș mai avea de zis, desigur), ci doar să citez într-una din zisele extrem de bine formulate/sumarizante = manifestele temperat-înflăcărate ale acestui onest și febril Unicorn, pentru că nu prea e nimic altceva de comentat – versurile constatări/îndemnurile la deșteptare sunt acolo/aici și nu așteaptă decât să fie citite cu voce tare/citate și conștientizate, puse la treabă/afișate în autobuze și tramvaie/graffitizate pe pereții blocurilor sau clădiri ale instituțiilor publice de-aiurea, băgate dracului la cap odată. Poftim de te citește, lume, vezi-te cum ești. Ca aici:
„niciun câine nu poate linge
toată durerea
nicio pisică nu poate zgâria
toată prostia
nicio pasăre nu poate blestema
toată violența
niciun prieten invizibil nu-ți poate
oferi siguranța de care ai nevoie
oricât ai căuta”
Sau aici:
„aprindeți lumina lăsați greierii
să intre deschideți-vă creierii
plonjați în posibilități
plonjați în probabilități
nu în ură și discriminare
deschideți larg ușa
și lăsați curenții de aer
să vă poarte mai aproape
drepturi, egalitate, dreptate”
Și aici:
„doresc să arăt lumii cât de frumoasă
e lumea dar fiecare acțiune și reacțiune
sunt egale cu pierdere de energie
aș vrea să explodeze culorile de pe ecrane
să se lipească direct de retinele voastre
spumă și fâsâit să vă iasă din gură și nas”
Iar aici o imagine ce m-a izbit ca o fotogramă creată de IA/Inteligența Artificială:
„vreau să fiu un câmp plin de ciuperci colorate
la marginea unei păduri fermecate
o civilizație neștiută de nimeni
după ce trupul meu stătut și supt va muri”
Poezie valoroasă, militantă, puternică & fragilă totodată – asemeni luminii albe descompuse prin dispersie în fascicule colorate – ancorată solid în realitatea timpului său, la bine și la rău. Căci numai vidul e nedispersiv. Poeme de recitit/de recitat/de reușit.
Până una-alta citește, mă, și tu – trebuie. 🙂
Denisa Ștefan, Unicorn la păscut, Editura Alchimică, Colecția Dorsia, anul publicării: 2024, nr. pagini: 98
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!)
Fotografie reprezentativă: Harshil Gudka / Unsplash
scrie un comentariu