În vremea în care mă luam mai puţin în serios, iubeam fotbalul românesc aşa cum o poate face un copil care abia îl degustă de la televizor sau din chinuiala unei echipe care evoluează în eşaloanele inferioare. În acei ani, evitam să ies în altă parte decât pe terenul de fotbal, iar duminicile erau rezervate campionatului italian şi Pronosportului.
Încă de pe atunci m-am îmbolnăvit de fotbal. Boala aceasta era atât de profundă încât îmi drămuiam banii pe care-i primeam ca să-mi cumpăr de mâncare, astfel încât să-mi ajungă pentru Sportul sau Gazeta. La un moment dat, în preferinţele mele, printre cele două ziare, cred că şi pentru că era săptămânal şi în culori, şi-a făcut apariţia Fotbal plus, un ziar scris altfel, bine structurat şi atent la statistici şi rezultate.
Spre deosebire de cotidiene, Fotbal plus avea avantajul că era mai mic. Apropiat de formatul tabloidelor de astăzi (deşi la ani lumină de ele în privinţa conţinutului), îmi permitea să-l răsfoiesc liniştit la şcoală, chiar şi în timpul orelor mai plictisitoare. Printre altele, e foarte posibil ca încă de pe atunci să mă fi învăţat cu scriitura despre sport a lui Radu Cosaşu, care era redactorul-şef al revistei, şi mă gândesc că nu e deloc absurd să cred că fix în acea perioadă să fi încolţit pasiunea mea pentru scris.
N-aş dezvolta, pentru că nu despre mine vreau să scriu aici, ci despre Radu Cosaşu, însă am simţit nevoia să contextualizez şi să (mă) explic. Se leagă nişte lucruri şi se scutură nişte amintiri, iar din dansul acesta al timpului şi al memoriei nu am cum să ies indiferent faţă de o carte care-mi aduce trecutul în prezent. Trăiesc subiectiv acest salt în timp şi e normal să fie aşa. Pentru mine, Fotbal plus a însemnat un soi de educaţie fotbalistică, dar şi un impuls spre jurnalism cum nu mi l-a oferit nimeni în acei ani. De altfel, acolo am publicat primul text sub numele meu, cu îngăduinţa lui Alin Savu, care cred că i-a urmat domnului Cosaşu la conducere.
Aici mă opresc din confesiune, pentru că această carte nu este despre mine, ci despre fotbal şi mai ales despre Radu Cosaşu, despre cum s-a raportat Domnia Sa la evenimentele fotbalistice de la noi şi de aiurea în perioada 1991-1997. Radu Cosaşu recunoaşte că a acceptat să fie redactor-şef deşi se simţea mai mult redactor şi mai puţin şef, şi cred că s-a aflat atunci în postura pe care avea s-o experimenteze ceva mai târziu Cristian Ţopescu la ProSport: un şef de imagine, care să ofere credibilitate şi prestanţă publicaţiei.
Ca pasionat de fotbal, dacă-l citeşti pe Radu Cosaşu te simţi ceva mai împăcat cu tine însuţi. E reconfortant să-l descoperi jucăuş şi inteligent, driblând personaje şi fapte din istoria fotbalului în particular şi a sportului în general, pentru a-ţi oferi un soi de terapie în contra frivolităţii. Fotbalul şi sportul în interpretarea lui Radu Cosaşu sunt afaceri sentimentale. Şi cu ele nu te joci. Cum se justifică un astfel de punct de vedere? Dar de ce ar fi nevoie de explicaţie?
„…fotbalul este o pasiune a vieţii mele, mult mai stabilă decât celelalte. Se poate râde mizericordios, se poate rânji dur ca în orice caz de naivitate flagrantă. Nu cedez.”
În 1997, Radu Cosaşu a trecut de la Fotbal plus la noul Pro Sport. Apoi, ca mai toate publicaţiile care nu au făcut compromisuri, Fotbal plus a murit. Domnia Sa a scris ce a scris în Pro Sport, apoi şi prin Dilema Veche, după care s-a cam retras. Acum, îl caut febril în fiecare vineri, în Gazeta Sporturilor, către care a virat odată cu echipa lui Ovidiu Ioaniţioaia, şi cred că, deşi e cel mai în vârstă editorialist de acolo, are spiritul cel mai tânăr.
Remarcabil la articolele acestea despre fotbal este că, deşi au fost publicate acum mai bine de 20 de ani, au prospeţime. Ele au supravieţuit Generaţiei de Aur, l-au prins pe Lucescu peste tot pe unde a fost şi sunt astăzi martorele unor vremuri în care, inclusiv în Fotbal plus, se făceau tot felul de trimiteri la aranjamentele contrazise de oficialii fotbalului românesc. Citindu-le, resimţi un pic de suflu din perspectiva istoriei fotbalistice, însă dincolo de asta, aici este vorba despre suflul unei pasiuni.
„Vom avea răbdarea să înţelegem că noi, cei de la masa presei, jucând întotdeauna mai bine decât ei pe teren, nu ne încălţăm cu ghetele lor? E prima lecţie a gazetarului englez de fotbal, cel care ştie că între două adjective trebuie să-l alegi pe cel mai rece şi mai decent. Nu mi se potriveşte. Dar am o oarecare răbdare…”
Cândva, probabil că şi articolele săptămânale din Gazeta Sporturilor vor fi prinse într-o carte. Dar asta se va întâmpla peste mulţi ani şi peste multe zile de vineri, iar în timpul acesta multe creioane se vor toci sub figurile de stil ale lui Radu Cosaşu. Şi, cine ştie, poate alături de Andrei Crăciun, vor mai apărea şi alţi truditori ai gazetăriei sportive care să transmită prin talent şi inspiraţie ceva din moştenirea lui Radu Cosaşu.
Radu Cosaşu, „Fotbal plus ai mei şi ai noştri”, Editura Polirom, 2017, 416 pagini
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă de Amadej Tauses pe Unsplash (crop)
scrie un comentariu