Romanul Regăsirea este o carte despre prietenie şi iertare, o interpretare, printre multe altele, a pildei fiului risipitor din Evanghelia după Luca din Noul Testament. Poveştile celor două protagoniste ale cărţii – Veronica şi Liana – se întind pe o perioadă de mai bine de 30 de ani şi cuprind câteva evenimente ce au marcat societatea românească şi, la nivel individual, şi pe ele însele. Pe lângă prezentarea societăţii româneşti, în ansamblu, în timpul comunismului şi în zorii democraţiei, există pagini care surprind o comunitate mică de rromi din Vaşca, un orăşel (fictiv) de provincie, cu istoria, obiceiurile şi felul său de trai, căci Veronica se îndrăgosteşte de un rrom chipeş, îmbogăţit peste noapte din afaceri imobiliare care merg ca unse în cadrul legal ambiguu de la începutul anilor ’90.
Flashback-urile şi prezentul se succed în funcţie de emoţiile Lianei. Evocarea copilăriei, a adolescenţei, a tinereţii şi apoi regăsirea la maturitate a celor două femei sunt organizate în planuri narative cu poveşti care nasc alte poveşti.
Cartea începe în punctul în care Liana şi Veronica se întâlnesc întâmplător într-un parking din preajma Lyonului, ambele fiind în trecere pe acolo, în vacanţă. Emoţiile şi bucuria întâlnirii, după aproape douăzeci şi opt de ani, sunt dublate de remuşcare şi vinovăţie, în ceea ce o priveşte pe Liana, căci ea este cea care a înlesnit desfacerea legăturii lor. Când, după această întâlnire fortuită, printr-un SMS, Veronica o înştiinţează pe Liana că are cancer, lumea acesteia din urmă se clatină. Ceea ce i se păruse firesc până atunci e pus sub semnul întrebării. Frământările sufleteşti o conduc spre ideea că trebuie să repare ce a stricat.
Fragment
Maricel şi Argentina Drăgoi aveau patru copii: doi băieţi şi două fete. Între fete, Zambilica era cea mai mare. Drăgoii îşi crescură copiii muncitori. Şi băieţii şi fetele traseră la sapă şi la coasă, mulseră vacile şi le duseră încă de mici la păscut. Băieţii îl ajutau pe Maricel la potcovit caii sătenilor. Câteodată mai dispărea de prin sat câte o gâscă sau câte o găină, dar acestea erau flecuşteţe – în genere, Drăgoii ştiau a munci vârtos. Prieten bun cu Cristinel Buză, un cărămidar, prieten cu Vasile Crivăţ, şi tot mergând la bairamurile din Cărămizi, Maricel îl văzu pe Rămurel al Criveţilor şi prinse drag de el. Mai în glumă, mai în serios, începu a le zice cuscri lui Vasile şi Justiţiei. Anii trecură şi gluma se îngroşă. Zambilica, de aproape şaisprezece ani, se făcu fată de măritat. Vasile Crivăţ se gândi că e bine să asigure viitorul feciorului său şi aşa se face că, în schimbul unui porc, vreo trei găini şi vreo câţiva saci de făină de păpuşoi şi de grâu, precum şi vreo câteva traiste de cartofi, i-l deteră mireasă pe Rămurel. Că acesta voi sau nu, prea puţin avu importanţă. Treaba lui era să facă puradei sănătoşi şi să ţină ţigănia în cinste, iar de la această îndatorire Rămurel nu avea cum să se sustragă. Zambilica îl plăcuse pe Rămurel încă de când era o copiliţă necoaptă, când acesta îi ducea bomboane Kojac, fără a se gândi la ea ca la viitoarea sa muiere. Pe atunci, el avea vreo şaptesprezece ani, iar ea vreo unşpe.
Şi nici nu avea cum să nu-i placă de el Zambilicăi, căci Rămurel era un tânăr focos, bine făcut, lat în spate şi înalt – leit Vasile Crivăţ. Doar ochii verzi de codană îi moştenise de la Justiţia şi tăria ei de caracter. Avea nişte sprâncene frumos arcuite sub o frunte înaltă şi lină, un nas sculptat de grec mândru, o bărbie proeminentă şi fermă şi obraji netezi. Gura cu buze cărnoase se adăpostise mult timp sub o mustăcioară neagră, după moda ţigănească, dar de când devenise patron, fu lăsată slobodă, făcând să suspine multe dudui. Când râdea i se dezveleau nişte dinţi albi, laţi, curaţi, de animal tânăr, în putere. Părul negru, altădată tuns, era acum legat la spate într-o coadă de cal, ca a neveste-sii. De mic fusese un puradel voios şi energic. Flăcău, pe timpul pecereului, se ţinuse în ţigănie pe aceeaşi linie cu confraţii săi – freca menta şi mai câştiga pe ici, pe colo din mişmaşuri ori de pe urma clienţilor pe care li-i aducea maică-sii şi lui tătâne-su. Dar niciun băieţandru din Cărămizi nu-i ieşise din cuvânt; era căpetenia lor, cel mai ascultat şi mai temut. Abia spre douăzeci de ani îi înfloriră pe deplin nurii şi fetele – ţigănci sau românce – începură a-i da târcoale. În puţin timp, nu fu fată sau femeie care să-l vadă şi să nu recunoască sincer în sinea ei că ţiganul era dat dracului. Frumosule, bengosule, chiparosule!, îl dezmierda mă-sa.
Aşa că nunta lui Rămurel cu Zambilica se făcu cu mare hărmălaie, cu chiote şi dans şi ţinu vreo câteva zile, spre indignarea văşcenilor ce locuiau în preajma cartierului Cărămizi. În zorii zilei ce urmă primei nopţi de petrecere, plină de hârjoană şi băute, Rămurel îşi făcu datoria – scoase cearşaful înroşit de sângele feciorelnic al proaspetei sale neveste şi-l jucă în ochii ţigănimii exaltate. Cum văzură mărturia cinstei tinerei soţii, ţiganii se puseră mai dihai pe lălăit şi pe rupt papucii.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Nicoleta Beraru (n. 1972) este absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Din 2003 trăieşte în Belgia, unde lucrează ca profesoară şi traducătoare.
Ca publicistă, a colaborat cu Ziare.com, Newsweek Romania, Revista Itaca Dublin (revista de cultura a scriitorilor din afara granitelor tarii), Catchy like a women, revista organizaţiei ADR Vlaanderen (în limba neerlandeză). Din 2020 este editor la Revista Timpul Belgia, ale bărei baze le-a pus.
A debutat editorial în 2018 cu volumul de eseuri şi povestiri pentru adulţi „Ardei iuti. Povestiri la imperfect”. În 2019 publică romanul „Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite”, care s-a aflat pe lista de preselecţii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franţa, şi pe locul 2 la concursul literar „Distincţii Cartea Anului 2019”, Dublin.
2020: coautor – volumul colectiv de proză „diaspora ’20”.
2020: coautor – volum colectiv de proză „Nuanţe de piper şi ciocolată”.
2021: coautor – volum „Români – Români belgieni – Români europeni”.
De ce informați în mod greșit cititorii?
Timpul Belgia este una dintre platformele integrate în proiectul Timpul – Portal de cultură, gândit de domnul Mihai Vacariu, managerul revistei Timpul, de la Iași, nicidecum “citadela” ridicată pe bazele meșteșugărești ale doamnei Beraru.
În Octombrie 2020, Florina Turuga, Nicoleta Beraru și Laura Damian au format prima echipă de editori ai platformei din Belgia, echipă care s-a destrămat până la sfârșitul anului, din cauza modului diferit al celor trei de a lucra în redacție. Însă a existat o echipă, iar cea care a perseverat ca platforma să existe și in Belgia, a fost Florina Turuga.
Nimeni nu reneagă munca doamnei Beraru, indiferent de domeniul în care o prestează, dar nu deformați adevărul. Domnul Mihai Vacariu a fost, este și va rămâne UNICA persoană care “a pus bazele” fiecărei platforme ale proiectului său!